Căsătoria între ortodocși și neortodocși este interzisă, a stabilit Marele Sinod la care a participat şi Patriarhul Daniel. Document oficial.

Căsătoria între ortodocși și neortodocși este interzisă, a stabilit Marele Sinod la care a participat şi Patriarhul Daniel. Document oficial.

«Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:

i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). (...)

iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.»

Am citat din documentul oficial adoptat la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, care a avut loc în perioada 16-27 iunie 2016 în Creta (FOTO 1, 2, 3)

La întâlnirea Întâistătătorilor din Bisericile Ortodoxe, la care a luat parte şi Patriarhul Daniel, s-a discutat şi despre tema “Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie”. Una dintre concluziile discuţiilor a fost că biserica ortodoxă NU ACCEPTĂ contractele de coabitare pentru persoanele de acelaşi sex. Altă concluzie a fost de interzicere a căsătoriilor între ortodocşi şi ne-ortodocşi.

Marele Sinod a mai adoptat documente referitoare la "Diaspora ortodoxă" şi "Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană". Iată documentul referitor la căsătorii. În document se face diferenţa dintre "Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal", care nu are un caracter sacramental, ci "constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa".

Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

Cununia

I. Căsătoria ortodoxă

Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.

În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).

Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).

Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.

Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.

Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.

În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).

În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.

Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.

Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.

Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei

În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.

Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;

Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;

Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;

Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:

i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).

ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.

iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.

La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

***

acrivie – rigoare, stricteţe.

iconomie – pogorământ, îngăduinţă.

(sursa foto: basilica.ro)

Doar 37,9% dintre lăcașurile de cult construite după 1989 în România aparţin Bisericii Ortodoxe Române

Doar 37,9% dintre lăcașurile de cult construite după 1989 în România aparţin Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: http://basilica.ro/doar-379-dintre-lacasurile-de-cult-construite-dupa-1989-in-romania-apartin-bisericii-ortodoxe-romane/

Secretariatul de Stat pentru Culte a publicat situația centralizată a lăcașurilor de cult din România[1], așa cum era la data de 31 decembrie 2015. Această statistică oferă posibilitatea analizei cantitative și comparative între culte și are avantajul de a lămuri un aspect care din ce în ce mai des este invocat ca problemă, construcția de biserici.

Întrucât regimul comunist a împiedicat zidirea lăcașurilor de cult, în condițiile creșterii demografice, demararea unor noi construcții de biserici după anul 1989 a fost necesară, acestea fiind construite la iniţiativa comunităţilor de credincioşi. 

După 26 de ani, doar Biserica Ortodoxă Română a devenit ținta criticilor pe această temă.

Publicarea informării Secretariatului de Stat pentru Culte arată o situație surprinzătoare, dar reală, a cărei cunoaștere este necesară oricărei analize oneste.

Astfel, credincioşii ortodocși, care reprezintă 86,45% din populaţia României, conform ultimului recensământ (2011), deţin doar 59,9% din numărul total al lăcașurilor de cult, iar celelate culte recunoscute au 40,1% dintre acestea.

Mai mult decât atât, conform situaţiei prezentate de Secretariatul de Stat pentru Culte, Biserica Ortodoxă Română reprezintă de departe cultul cu cele mai puține biserici raportate la numărul de credincioși, având în medie un lăcaş de cult la 994 de ortodocși. 

Dacă avem în vedere că dintre cele 16.403 lăcașuri de cult ortodoxe la care se face referire, potrivit evidenţelor Patriarhiei Române, doar 13.511 sunt parohiale (biserici de parohii și filii, celelalte fiind capele de cimitir, biserici și paraclise mănăstirești), o biserică revine la peste 1.200 credincioşi ortodocși.

Pe de altă parte, este important de observat că în cei 26 de ani după 1989, Biserica Ortodoxă Română (care reprezintă 86,45% din totalul populaţiei) a finalizat construirea a 3.191 de biserici, iar celelalte culte recunoscute (care reprezintă 13,55% din totalul populaţiei) au edificat un număr de 5.222 locașuri de cult. Prin urmare, se poate constata faptul că din numărul total de lăcaşuri de cult construite după 1989 doar 37,9% sunt ortodoxe.

Biserica Ortodoxă Română nu se situează, potrivit așteptărilor firești, în fruntea listei la creșterea procentuală a numărului de biserici după 1989 (inclusiv cele aflate în curs de construcție). Ea se află abia pe locul 7, cu o creștere procentuală de 35,1% în perioada 1989-2015. Pentru acelaşi interval de timp, cultul penticostal a avut o creștere de 268,8%; cel adventist de ziua a șaptea de 199,2%; creștinii după evanghelie de 170%; cultul baptist de 113,7%; Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi 45,6%; iar Biserica reformată cu 35,47 %.

În medie, Cultul penticostal are un lăcaş de cult la 122 de credincioși; cel adventist de ziua a șaptea – un lăcaş la 64 de credincioși; creștinii după evanghelie – un lăcaş la 93 de credincioși; iar cel baptist – un lăcaş la 72 de credincioși.

Raportându-ne la confesiunea cu cea mai mare creștere procentuală (Cultul penticostal – 268,8%), se observă că pentru cei 356.314 membri, după 1989 s-au construit 1.950 de lăcașuri de cult, în timp ce pentru cei 16.307.004 de ortodocși s-au construit 3.191 biserici.

În București, raportat la media ortodoxă națională, numărul de biserici este și el subreprezentat. La o populație rezidentă de 1.587.951 de locuitori ortodocşi există 260 de biserici ortodoxe (parohiale, mănăstirești, capele), adică un lăcaș de cult pentru 6.108 locuitori.

În concluzie, situația centralizată prezentată de Secretariatul de Stat pentru Culte arată în mod clar că Biserica Ortodoxă Română rămâne cultul cu cele mai puţine biserici raportat la numărul de credincioşi, situaţia fiind problematică în Bucureşti, unde fiecare dintre bisericile existente deserveşte mai mult de 6.000 de persoane.

TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/03/16/parintele-zaharia-taina-crucii-rastignirea-mintii-pogorare-in-inima-strapungere-pocainta-durerile-vietii/#more-90254

Zidirea inimii prin rastignirea mintii

Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf.1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.

Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou – cugetul lui Hristos. De voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in binecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Calea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice:

“Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (Ioan 9, 39).

Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti “cu de la sine putere” raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la “innoirea vietii” (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa.

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa,omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta,patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanire asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Gal. 6, 14).

Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinirea voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem “prieteni” ai Crucii, caci stim ca

“Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate” (1 Ioan 3, 20).

Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit.

Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca peintelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se puneaccentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.

Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare – o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.

Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa “ce este nascut din trup, trup este“ si “nu foloseste la nimic“ (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un “salt” de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al “selectiei naturale” nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de “neinsemnat”, sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului.

Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea, daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui Hristos. Sa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.

Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca.Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovnicesc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).

Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere allogicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o “fundatura” atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Coborarea mintii in inima

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupuneintoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitatea fiintei.

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste.

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungerea inimii aduna atentia mintii, iarzdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a maniat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovniceasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima.

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu.Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii(cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci.Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea “pana in sfarsit” si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).

Dumnezeu “ne-a iubit Cel dintai“ (1 Ioan 4, 19) si “pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti“ (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisarea suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul care se pocaieste se cufunda intr-o“mare de suferinte” si potrivit marturiei Sfantului Siluan “cel ce mai mult iubeste, mai mult si sufera“. Dar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.

Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange “cu suspine negraite“ (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.

Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste “legea pacatului“ (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11; Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra“ (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi “stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos“ (cf. 2 Cor. 4, 6).

Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca “patimirile vremii de acum“ (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate. Caderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu. Ii incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.

Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.

Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavarsindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. [“El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“] Luca 3, 16; [“Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!“]; 12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

(Din: Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Ed. Basilica, 2014)

Crucea, purtătoare de viață și pom al nestricăciunii

Crucea, purtătoare de viață și pom al nestricăciunii

Pr. Dr. Ciprian Florin Apetrei

Sursa: http://ziarullumina.ro/crucea-purtatoare-de-viata-si-pom-al-nestricaciunii-110882.html 

 Duminica a 3‑a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este închinată cinstirii Sfintei Cruci. Este aşezată în mijlocul postului pentru a ne întări duhovniceşte pe noi toți, clerici și credincioşi, în călătoria spre Slăvitul Praznic al Învierii.

Sinaxarul acestei duminici ne arată că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare este cinstită Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare, deoarece Cruce se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l‑au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate, prin pomul acesta, şi înlăturarea osândei lui.

Pomenirea Sfintei Cruci în zi de Duminică, suprapunerea Vinerii (ziua Crucii prin excelenţă) cu Duminica (ziua Învierii prin excelenţă), în această a treia Duminică din Postul Mare este relevantă pentru modul în care se raportează teologia şi spiritualitatea ortodoxă la Sfânta Cruce. În tradiţia liturgică acest lucru se arată prin împodobirea Sfintei Cruci cu flori şi scoaterea ei spre închinare în mijlocul bisericii, la slujba Utreniei. Elemente vegetale folosite la împodobire au ca temei Viaţa ce izvorăşte din lemnul Crucii lui Hristos, aşa cum arată cântările bisericeşti: „Bisericii, celei mai înainte neroditoare, acum a înflorit lemnul Crucii, spre putere şi spre întărire” (cântarea a 3‑a din Canonul Înălţării Sfintei Cruci); „Bucură‑te, Cruce purtătoare de viaţă, raiul cel frumos al Bisericii, pomul nestricăciunii, care ne‑ai înflorit desfătarea slavei celei veşnice” (stihire la Vecernia Duminicii Crucii).

La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule...”) este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudam şi o slăvim!”. Pornind de aici, înţelegem că Sfânta Cruce este stâns legată de Înviere. Împreună pun capăt fatalităţii răului şi morţii şi ne dăruiesc bucuria să mărturisim în noaptea pascală împreună cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde‑ţi este, moarte, boldul tău?Î (I Corinteni 15, 54‑55); „A înviat Hristos şi moarte nu mai esteÎ (Sfântul Ioan Hrisostom).

Cinstind crucea, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S‑a răstignit pe ea, pe Hristos. Mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii este tocmai cinstita Cruce. Sfinții Părinți numesc Crucea ca fiind „viața noastră“, căci, prin intermediul ei, redobândim Raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paşti dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Aşa şi Mântuitorul pentru aceasta a venit, ca să ia asupră‑Şi, pe Cruce, păcatele noastre ale tuturor şi să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt. Învierea Sa fiind şi arvuna, sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într‑un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele, şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând‑o unealta de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S‑a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău… ”

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit‑o ca pe darul cel mai de preţ prietenilor Săi.

Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de‑a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

Crucea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheie prin care dobândim viaţa veşnică.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat‑o cu bucurie, n‑au părăsit‑o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.

Ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în biserică. Purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. O punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire. Biserica noastră nu poate fiinţa fără Sfânta Cruce şi de aceea în tropar mărturisim: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău. 

PS Vincentiu: presa a abuzat de faptul ca noi, ascultand cuvintele Mantuitorului, nu ne-am laudat cu faptele noastre

PS Vincentiu: presa a abuzat de faptul ca noi, ascultand cuvintele Mantuitorului, nu ne-am laudat cu faptele noastre

Sursa:http://lonews.ro/media-cinema/21319-ps-vincentiu-presa-abuzeaza-de-faptul-ca-noi-ascultand-cuvintele-mantuitorului-nu-ne-laudam-cu-faptele-noastre.html

In aceste zile, in Episcopia Sloboziei si Calarasilor, mai exact in Municipiul Calarasi, a avut loc o noua conferinta judeteana, pe tema „Modele de bună practică din activitatea Social-filantropică desfășurată în Episcopia Sloboziei și Călărașilor”, dupa modelul celei desfasurate cu doar cateva zile inainte in Municipiul Slobozia (vezi ARHIVA Lăcaşuri Ortodoxe® - conferinta transmisa in direct de Agentia de stiri Lăcaşuri Ortodoxe®).

  Cu aceasta ocazie, Preasfintitul Parinte Vincentiu, Episcopul Sloboziei si Calarasilor, a atras atentia asupra faptului ca o parte a mass-mediei refuza sa prezinte informatii referitoare la modul in care Biserica se implica in rezolvarea problemelor oamenilor "saraci si cu diferite alte nevoi", "preferand sa publice doar știrile cu conţinut denigrator".

  

  In mesajul sau, adresat participantilor la aceasta noua conferinta, Preasfintitul Parinte a precizat:

  "Acţiuni filantropice în Biserica Ortodoxă au existat încă de la închegarea primelor comunităţi, aşa cum ne dovedeşte chiar Sfânta Scriptură. (...) Ulterior, întreaga tradiţie a Ortodoxiei consemnează, în chip smerit, o sumă de astfel de acte filantropice, continuate energic până în zilele noastre".

  Numai ca, precizeaza Episcopul Vincentiu, "in ultima vreme au apărut voci care acuză Biserica Ortodoxă Română de neimplicare în viaţa cetăţii", desi aceasta amintese in mod clar ca serviciile de presa oficiale ale Patriarhiei Române, implicit cel al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, ofera regulat informatii sintetice suficiente,"care să arate exact contrariul".

  "Se pare că o parte a mass-mediei nu preia astfel de informaţii, preferând însă să publice doar știrile cu conţinut denigrator", continua acesta, precizand:

  "De aceea, am considerat necesar ca, întrucât în zilele noastre se pune mare accent pe imagine, astfel de conferinţe deschise publicului, dar şi presei, să devină o obişnuinţă în peisajul manifestărilor cu caracter social, atât în judeţul Ialomiţa, cât şi în Călăraşi". 

  Pornind de la aceasta hotarare, cele doua conferinte recente au avut ca obiectiv: promovarea proiectelor social-filantropice implementate în cadrul parohiilor din Episcopia Sloboziei și Călărașilor, promovarea parteneriatului social ca model de bună practică si asigurarea vizibilității continue a activității social-filantropice desfășurate în Episcopie.

  "Ştim! Unii ne vor reproşa că adevăratele fapte ale milei creştine nu se fac în acest fel şi, parţial, le dăm dreptate, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: 'Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie'. (Matei 6, 1-4)" - a continuat Preasfintitul Parinte Vincentiu.

  Acesta a precizat ca, astfel, exact ascultarea fata de cuvintele Mantuitorului, a ajuns sa fie "cauza" pentru care persoanele "rău intenţionate spun cu seninătate că activitatea Bisericii Ortodoxe Române este prea puțin importantă, pentru că astfel de acţiuni nu se promovează suficient, prin mijloacele moderne de azi, urmare directă a principiului de mai sus".

   Cu toate acestea, Episcopul a amintit ca una este totusi fapta personală, "care, într-adevăr, trebuie să rămână ascunsă, dar(...) cu totul altceva este demersul caritabil făcut într-un mod instituţional". 

  Pornind de la aceasta diferentiere, dupa tipul celui ce efectueaza actiunea, Episcopul Sloboziei a explicat ca, atunci cand nu este vorba despre fapta buna a unui anumit credincios sau a preotului in persoana, devine posibila raportarea si promovarea activitatii misionare: 

   "Este bine, în baza principiului transparenţei şi onestităţii, să arătăm credincioşilor noştri unde merg acele resurse materiale pe care ei, cu dragoste şi, suntem siguri, cu multă osteneală, le donează pentru a fi alături de cei pe care societatea, într-un fel sau altul, i-a abandonat".

  Evenimentul desfasurat in Calarasi, in aceste zile, a reusit sa prezinte, astfel, o activitate social-filantropică a Eparhiei Sloboziei si Calarasilor, "deloc de neglijat", asa dupa cum s-a intamplat si in cazul conferintei anterioare, desfasurate in Municipiul Slobozia. Inregistrarile video ale celor doua conferinte vor putea fi vazute pe pagina web a Episcopiei, in sectiunea special dedicata proiectului desfasurat pe plan local in acest an, intitulat: Candele aprinse in Baragan - sectiune pozitionata central pe pagina principala a site-ului web al episcopiei (www.sf-esc.ro).

Ajutorul văzut al Bisericii

Ajutorul văzut al Bisericii

Sursa: http://avereabisericii.ro/ajutorul-vazut-al-bisericii/

Multe dintre comentariile pe care le-am primit de la cititori nemulţumiţi de ”cât de mult” câştigă Biserica nu atacă problema de fond a acordării finanţării de la Stat, respectiv: 1 (un) leu acordat Bisericii de către Stat cât se întoarce societăţii?

Nu discutăm acum beneficiile de ordin spiritual ale Bisericii – care sunt de fapt cele esenţiale, însă mulţi cititori nu le pricep deocamdată aşa că ne vom rezuma la cele văzute. 

Cât intră de la Stat şi cât întoarce Biserica Statului? Pentru că au apărut date oficiale este vremea pentru un scurt bilanţ.

Câți bani a primit Biserica în 2013 de la Stat?

Cele 18 culte religioase primesc în 2013 de la buget 487,4 milioane lei, respectiv 0,08 % din PIB, din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru cel neclerical şi 36,4 milioane lei sprijin pentru construcţii, restaurări. (Sursa: Mediafax)

Deci, în total, Biserica Ortodoxă (86,5% din populaţia ce şi-a declarat apartenenţa religioasă la ultimul recensământ) a avut alocată de la bugetul de Stat suma de 421,6 milioane lei (487,4 milioane lei × 86,50%) în 2013, dintre care:

– 390,11 milioane lei salarizare personal clerical şi neclerical (276,9 mil. lei + 174,1 mil. lei)×86,5%

– 31,49 milioane lei (36,4 mil. lei × 86,5%) pentru construcţii

Ne-am lămurit într-un alt articol cum e cu banii acordaţi pentru construcţia de biserici. Pentru cele11.214 biserici parohiale accesibile și cu preot permanent cele 31,49 milioane lei înseamnă cam2.808,09 lei /an/biserică din care trebuie construită/reconstruită/pictată o biserică, adică foarte greu. Ca titlu de comparație, 2.808,09 lei înseamnă întreținerea la un apartament de trei camere, pe un an de zile.

Salariile personalului clerical și neclerical. Puţină aritmetică.

Din cele 390,11 milioane lei salarizare personal clerical şi neclerical Statul acoperă aprox. 60%:

Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor, comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar, impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti.” (Sursa: Mediafax)

În România impozitele pe salariu reprezintă aprox. 45% din salariul brut (bani care se întorc către Stat în aceeaşi lună sau luna următoare efectuării plăţii salariatului) deci Statul a contribuit direct pentru personalul clerical și neclerical cu 55% × 390,11 milioane lei = 214,56 milioane lei. Dar, în acelaşi timp Biserica a plătit impozitele aferente salariilor personalului propriu şi pentru diferenţa de salariu de 40%, acoperită din fonduri proprii. Adică, aplicând regula de trei simplă, Biserica Ortodoxă a contribuit şi cu 45% (plata impozite) x 260,07 milioane lei (contribuţie proprie la salarii) = 117,03 milioane lei plătiţi statului de către Biserică din impozitele salariaţilor. Rezultă deci că Statul a plătit net Bisericii: 214,56 milioane lei – 117,03 milioane lei = 97,52 milioane lei

În România sunt 14.231 de preoţi şi diaconi şi 17.000 de salariaţi neclericali (Sursa: Ziarul Lumina).

97,52 milioane lei ÷ 31.231 persoane clerical şi neclerical ÷ 12 luni = 260,23 lei/lună. În mână. Atât acordă efectiv Statul, în fiecare lună, pentru un angajat al Bisericii Ortodoxe Române. Două sute şaizeci de lei şi douăzeci şi trei de bani.

Ce a făcut Biserica și angajații plătiți cu 260,23 lei pe lună, bani de la Stat:

În anul 2013, atât în cadrul aşezămintelor social-filantropice, cât şi prin intermediul programelor și proiectelor sociale, au primit asistenţă specializată 61.711 de beneficiari, astfel:

• 22.945 copii din aşezămintele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales din familii sărace şi fără posibilităţi de întreţinere, sau cu părinţii aflaţi la muncă în alte ţări;
• 4.920 persoane cu dizabilităţi, cu deficienţe de vorbire, vedere şi auz, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependenţe, persoane infectate cu HIV/SIDA;
• 15.086 persoane vârstnice din aşezămintele de protecţie socială bisericeşti, din centrele sociale de tranzit şi adăposturi de noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonaţi de familie şi care prezentau grave probleme de sănătate;
• 13.110 şomeri, adulți în dificultate, victime ale traficului de persoane, victime ale violenței familiale, deţinuţi eliberaţi, victime ale calamităților naturale;
• 5.650 alte categorii.

Activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române din anul 2013 s-a concretizat în:

• 152.542 de ajutoare financiare directe, în valoare de 17.957.098 lei;
• 418.376 ajutoare materiale, constând în alimente, îmbrăcăminte, rechizite, produse igienico-sanitare, medicamente, electrocasnice ş.a., în valoare de 15.341.700 lei;
• colecta pentru persoanele afectate de calamități (inundații) în septembrie 2013, în valoare de1.564.380 lei și bunuri, a căror valoare estimată este de 448.470 lei.

În ansamblu, pentru susținerea activităților social-filantropice şi pentru sprijinirea sinistraților, în anul 2013, la nivelul Patriarhiei Române, s-au cheltuit 80.828.191 lei. (Sursa: Basilica)

Deci, la nivelul anului 2013, ajutorul văzut al Bisericii se ridică la suma de 80.828.191 lei. Ajutorul nevăzut doar Dumnezeu îl știe. Toate cu salariu de la stat de 260,23 lei/lună/angajat.

În plus, în anul care a trecut s-a realizat:

Finalizarea cu succes a Proiectului „Alege Școala!”, finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, la nivelul întregii țări, (la care au participat 29.207 copii: elevi cu risc de părăsire timpurie a şcolii, delincvenți juvenili, persoane care au părăsit timpuriu şcoala, persoane care nu au absolvit învățământul obligatoriu şi preşcolari.) Dezvoltarea programului de prevenire a fenomenului de părăsire timpurile a şcolii a fost susţinut de3.206 persoane: preoți şi profesori de religie pentru prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii; (Sursa: Basilica)

Și la sfârșit, pentru cei ce au ieșit în stradă în 2013, pentru protejarea Roșiei Montane, reamintim că Biserica Ortodoxă Română, în mod oficial a întărit și a reiterat poziția sa din 2003 cu privire la exploatarea cu cianuri din Apuseni:

Reafirmarea poziţiei Sfântului Sinod, adoptată în 11 noiembrie 2003, prin care s-a pronunţat în defavoarea realizării proiectului „Roșia Montană”, în cadrul dezbaterii de la Parlamentul României (4 octombrie 2013). (Sursa: Basilica)