 |
| George Racoveanu |
George Racoveanu – „Omenia şi frumuseţea cea dintâi”
Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/01/george-racoveanu-%E2%80%9Eomenia-si-frumusetea-cea-dintai%E2%80%9D/
George Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi.
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.
Cartea începe prin definirea omeniei – OMENIA ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI
Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sânt podoabele omeniei.
După aceasta urmează patru capitole.
Primul capitol – IUBIREA DE OASPEŢI – este o explicaţie a definiţiei de mai sus.
Dintre virtuţile omeniei Româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI, ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. Setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. „Fii întotdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” – spun legile omeniei. La omul de omenie, ţinerea cuvântului îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt. „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”
FACEREA DE BINE Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele.
MĂRINIMIA Omul de omenie are inimă mare „Când îţi care-n mână potrivnicul tău” spune el – „nu gândi la pedepsirea lui.”
SPIRITUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredinţat că „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptate este.” „Nu oricine, nelucrând nedreptate, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte”
DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul.
ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.”
MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi nu o arăta a o fi săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”
ONOAREA este temelia încrederii între oameni.
UMILINŢA înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer”
CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Omul de omenie este încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cuminţi.”
În IUBIREA DE STRĂINI – capitolul al II-lea – a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
VIAŢA ÎN HRISTOS – capitolul al III-lea -, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre, care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”.
OMENIE ŞI VIOLENŢĂ IV – Cu porunca de a nu sta împotriva celui rău (de la Matei 5, 39) am ajuns sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare.
RĂNILE PĂCATELOR ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI - V Cu toate că-i supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.” Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia. OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII
OMENIE ŞI SFINŢENIE VI Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Matei V, 48)
Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.
Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.
RĂNILE PĂCATELOR ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI - V Cu toate că-i supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.” Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia. OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII
OMENIE ŞI SFINŢENIE VI Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Matei V, 48)
Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.
Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.
„Omenia este rezultatul trăirii Româneşti a Adevărului Evangheliei”.
Gheorghe Racoveanu este unul dintre marii
teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă
îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte
interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la
Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în
Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”,
împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din
Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub
tăcere astăzi (din păcate constatăm iarăşi cum considerentele
politico-ideologice primează asupra recunoaşterii valorilor).
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare
făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii
al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o
prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising,
Germania în 1964.
Cuvânt înainte
Paginile acestea de exegeză le-am ascultat
pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din
septembrie 1961, la Cŕ Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului
Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci
de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de
observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie
am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă
îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte
interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la
Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.
Cândva se va scrie istoria culturii româneşti
altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a
creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti.
Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne
amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi
semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sunt, la noi, de dată recentă. Noi
de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu,
majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi,
probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul
lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să
scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie
calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se
tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza.
Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că
autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu
încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură –
înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice – nu se poate judeca
numai după producţii atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi, istoria
culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor
lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura
românească – şi nu numai ea – pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în
orizontul culturii moderne suntem provinciali. Ca şi alte culturi din
Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru”, din Occident. Cam
tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct
sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă
de „originalitate”. Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este
rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident.
Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi,
dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură
europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi
prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia
sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a
urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în
preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci
de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de
expresie adevărat numai de pe la 1890…
Dacă în orizontul culturii europene am rămas
„provinciali”, nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai
înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în
întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile
barbarilor.
Dar o cultură nu se reduce numai la
expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale.
Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre
creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii,
folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot
atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje
sunt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume,
comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui
anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric
şi arhaic. Datorită acestor „limbaje”, culturile sunt „deschise” şi pot
comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a
fi în lume nu pot fi „provinciale”, pentru că ele nu depind de un „centru
cultural”, nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu
stau sub semnul timpului istoric (care „demodează”, într-o generaţie-două, 90%
dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp
trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri
cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii,
logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj” face parte,
alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc
de „omenie”. Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G.
Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin
asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata
istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa,
în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţia o jinduim atât.
Până acum am încercat să trezim interesul
Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice
(rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne.
Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat
în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a
interesat. În ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de
a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până
la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare.
Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de
acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din
nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv
al românilor în istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată,
lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de
alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice
tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar
putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură,
occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem
parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un
Dante…
MIRCEA ELIADE
- aprilie 1962
Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru
lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a
traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate,
prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l
traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot
unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită
virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire
de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă,
spiritul de dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate
acestea sunt podoabele omeniei.
I.
a. Dintre virtuţile omeniei româneşti, cel
mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva
însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului.
Cu aceasta însă nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este
o virtute exclusiv românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult
sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea românească
este iubirea de străini. În casa românului, străinul, nu ai casei, primeşte ce
e mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – dar dumnezeesc.
Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu
dragoste de părinte: Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte.
Sau: Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ’nainte de a-l îndestula. Pentru
român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui.
Străin poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat
(pluralul: frătuţi) ori „ungureanul” (român din Transilvania).
Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în
această revărsare de dragoste a românului faţă de omul necunoscut nu se pot
identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria
care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru
faptă decât un răspuns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui
fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici
decât semnul neîndoielnic al harului.
b. Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA
CUVÂNTULUI DAT. Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi – spun
legile omeniei. Din ele s-a inspirat cântecul poporan: Furnica, de e
furnică; lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ,
şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi de cuvânt c-am fost lăsaţi!
La omul de omenie, ţinerea de cuvânt îmbracă haină religioasă: Pe unde iese
vorba, şi sufletul! De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui
cuvânt, fiindcă: Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu
armăsarul, nici cu ogarul. În consecinţă, sfatul: ţine-ţi limba-n gură
ca-n temniţă. Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de
la Creaţiune: Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă; ca mai
mult să audă, decât să spună. Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare:
Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.
c. FACEREA DE BINE. Binele făcut de ochii
lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai atunci
îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de
câştig. Poporul spune: Fă binele şi dă-l pe apă. Nu-ţi poţi face griji
cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face
binele şi uită că l-a făcut: Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu
uita, în veac. Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: Milostiv cu
cel rău de eşti, omenia cinsteşti.
d. MĂRINIMIA. Cel care nu e în stare să uite
răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu,
ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu
se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: Când
îţi cade-n mână potrivnicul tău – spune el – nu gândi la pedepsirea lui,
ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui. Şi iarăşi: Braţul ce nu dă
moarte când poate, multe poate. Inima omului de omenie e logodită cu
iertarea: Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână, spune omenia.
Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: Cel puternic, când iartă,
atunci puternic s-arată.
e. SPIRTUL DREPTĂŢII. Omul de omenie este
încredinţat că: Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui
Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este. Om drept, cu adevărat,
nu este întotdeauna cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n-au fost în
situaţia de a face nedreptate: Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept;
ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte.
Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal). Dreptatea legală
poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu
legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: Ţine-te de legea
care te sfătuieşte spre calea omeniei.
f. DISPOZIŢIA DE JERTFĂ. Nu e vorba numai de
jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul
pentru altul: Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – spune omenia – nu-l
uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.
g. ÎNFRÂNAREA. Desfrânarea fiind duşmanul de
moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia.
Experienţa poporului ştie că: Frâul când slăbeşte, în prăpastie te
trânteşte. Ca să poate fi de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de
timpuriu, fiindcă: Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează,
ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat. Despre pofta de mâncare aţâţată de
băutură: Omul de va bea, ca porcul va mânca. Despre înfrânarea
pasiunilor: Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.
h. MODESTIA. Orice faptă vrednică de laudă
vei săvârşi – spune înţelepciunea poporului – nu arăta a o fo săvârşit
tu: lasă să vorbească fapta pentru tine. Despre îmbrăcămintea menită să te
arate om de seamă: Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.
i. ONOAREA. Onoarea este temelia încrederii
între oameni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa
lui: Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul
onoarei, decât să învingi printr-o mişelie. Duşmanul onoarei este ruşinea: Omul
de omenie nu se teme de alta, fără numai de ruşine.
j. SMERENIA. Smerenia înfrânează, însă nu
stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu în el,
omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Smerenia cu orgoliul nu pot
locui împreună: Cel smerit cu cel
mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer –
spune poporul.
Despre orgoliul de a fi de neam mare: Nu
cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de
neam mare, acela e de cinstire vrednic.
k. CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. Cununa tuturor
virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de omenie fără credinţă-n
Dumnezeu nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: Unde voieşte
Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Dar aceasta nu după socoteala
noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Pronia dumnezeiască
întrece socoteala muritorească. Omul de omenie e încredinţat că: Spre
pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi. Pentru aceea se
cuvine să: Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul
trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: Dumnezeu îţi dă, dar în
traistă nu-ţi bagă.
Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar
despre omenie: Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte.
Locul omeniei în domeniul harurilor: Îmbrăţişarea,
semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară
omenia, dovedirea credinţei.
II
Omenia îşi are rădăcinile în învăţătura Evangheliei; de aici îşi trage seva.
În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul
Apostolului: Fraţilor! Nu uitaţi, iubirea de străini, prin care unii, fără
să ştie, au ospătat îngeri. (Evrei, XIII, 2) Împotriva călcării cuvântului
dat: Fraţilor! În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă îndemn: fiţi una
în ce spuneţi! (I Corint., I, 10) Sau: Pentru aceea: lepădaţi minciuna
şi fiecare din voi să grăiască adevărul către aproapele său. (Efes. IV, 25)
Despre celelalte virtuţi: Drept aceea, fraţilor: câte sunt adevărate, câte
sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte demne de iubit, câte de
bun auz, orice virtute, orice este vrednic de laudă, la acestea să vă fie
gândul. (Filip. IV, 8) În sfârşit, îndemnul: Cugetaţi la cele de sus, nu
la cele de pe pământ. (Colos. III, 2)
III
Omenia însă nu se acoperă, fără rest, cu viaţa
lui Hristos. Omul de omenie nu se identifică cu omul nou al Evangheliei.
Omul care poate spune despre sine: Pentru mine viaţă este Hristos, şi
moartea un câştig (Filipeni, I, 21): omul care într-adevăr „s-a îmbrăcat în
Hristos” se mişcă pe alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al
Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici
ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde
tiranului: Mă ameninţi cu exilul… dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de
bine oriunde pe acest pământ, care nu e al meu, după cum nici al tău; de
confiscat, nu-mi poţi confisca altceva afară de cele câteva cărţi pe care le
posed; cât despre moarte, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul
şi Mântuitorul meu, după care suspin, – omul acesta a biruit toate
dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă
celui rău (non resistere malo) pluteşte pe late înălţimi. Împotriva
violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Hristos: De
am grăit rău, arată că e rău; iară de am grăit bine, de ce mă loveşti? (Ioan,
XVIII, 23)
Viaţa în Hristos, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre; care nesocoteşte
drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a
cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul
aşa-ziselor „scoateri din istorie”. Toate sunt însă cazuri individuale. Popoare
întregi n-au atins niciodată această culme.
IV
OMENIE ŞI VIOLENŢĂ. Cu porunca de a nu sta
împotrivă celui rău (Matei, V. 39) am ajuns la sâmburele temei noastre
generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei
fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Te
sileşte un nebun să-l întovărăşeşti o milă de cale? Mergi cu el două, chiar
dacă n-ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua
haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept?
Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng. (Matei, V, 39-41)
Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea
să pară celui neprevenit că dezice nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci
întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu. „Şi
Iisus intră în Templul lui Dumnezeu şi alungă pe toţi cei ce vindeau şi
cumpărau în Templu, şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor
ce vindeau porumbei şi le zise lor: Scris este: „Casa mea casă de rugăciune se
va chema; iară voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mat. XXXI, 12-13) Pe
acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc unii creştini justificarea
violenţei fizice. Toţi aceştia trec cu vederea un fapt esenţial, anume că cel
care a biciuit pângăritorii Templului era Dumnezeu: Dumnezeu adevărat, din
Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl… prin El toate s-au făcut. Uită
aşadar că între El şi noi, oamenii, e deosebire. Uită că înainte de a fi
pedepsit pe păcătoşii de la Templu „toate le zidise”, iară după fapta de
la Templu, El, stăpânul materiei, înviase din mormânt cu trupul, fără să strice
sigiliile mormântului.[1]
Bogate sunt interpretările poruncii
non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne, limpede,
adevărul că împlinirea acestor porunci este privilegiul câtorva aleşi;
privilegiul acelora despre care imnele bisericii creştine a Răsăritului spun că
„patria şi rudenia au lăsat”; privilegiul celor care s-au liberat din
cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.
*
Două sunt posibilităţile de a te desprinde
din legăturile patriei şi rudeniei: supranaturalizarea (prin câştigarea
harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemului). Prima e
sfinţenia. Ea cinsteşte neamul omenesc. A doua – denaturalizarea – este
degradarea chipului de om. Făpturile care ţin de această categorie se simt bine
oriunde cerinţele lor trupeşti le sunt satisfăcute. Pentru aceasta sunt gata,
oricând, să lepede: credinţă, onoare, omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul
român le-a numit „pălămidă ţigănească”.[2]
Omul de omenie nu s-a eliberat de sub legile
onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, fără numai de
ruşine, este aici vorba nu numai de fapta de ruşine pe care ar săvârşi-o el
însuşi; ci şi de ruşinarea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se
lasă pălmuit. Iubirea de patrie nu s-a stins în pieptul lui. Iubirea de
patrie – spune el – patimă cinstită. Şi iarăşi: Cine pentru
patria lui grăieşte, oricât ar grăi, puţin se socoteşte. Nici de rudenia de
sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Că deşi el ştie că: Noi
oamenii toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un neam ne tragem, nu poate să
nu recunoască faptul firesc că: Mai aproape e cămaşa decât haina…
V
„RĂNILE PĂCATELOR” ŞI „FRUMUSEŢEA CEA
DINTÂI”. Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă
ar indica-o cunoscutul vers al lui Terntius: homo sum: humani nihil a me
alienum puto, iară cea mai joasă ar arăta-o spusa: gură de om, gură de câne:
cere pâne. Omenia nu e logodită cu acel homo humanissimus[3]
al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o
subscrie omului: Toată demnitatea omului constă în gândire. (Pensées) Căci
toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia
însă trădează setea după altă condiţie umană. Cu toate că supus locului
şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o
măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el
împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că
este, totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu, cea negrăită.”[4]
Setea după această „frumuseţe” iniţială îl
mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învăţătura
evanghelică. Adevărul Evangheliei este însă absolut. Trăirea lui de
către oameni fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării. Sămânţa
învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie,
temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea
adevărului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura
evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia.
OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII ROMÂNEŞTI A
ADEVĂRULUI EVANGHELIEI.
VI
OMENIE ŞI SFINŢENIE. Omenia nu este
sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea
pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi
desăvârşit precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Mat. V, 48)
Poporul român are despre sfinţenie o idee
atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în
catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor
s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei –
Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.
Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa
sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de
pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de
mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo un
sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile
îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele
lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca
apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi
fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de
durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.)
Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat
cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin
înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat
înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a
polonezilor.
Apocalipsa sfântului Ioan ne înfăţişează
defilarea neamurilor pământului în cerească cetate luminată de slava lui
Dumnezeu: Şi se va duce în ea slava şi cinstirea neamurilor. (XXI, 26)
prin „gloria şi cinstea” neamurilor se înţelege aici specificul şi unicul
popoarelor.
Fi-va, acum, neamul nostru românesc ruşinat,
înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?
La această întrebare, nimeni dintre muritori
nu e îndreptăţit a da un răspuns.
[1]
„Păstrând peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt… N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au
străjuit.” (Cântările Penticostarului)
[2]
Buruiană uscată şi de forma ariciului
închis. Când vântul suflă tare, ea se lasă purtată de vânt pe faţa pământului.
Află undeva puţină apă, prinde rădăcină; bate iarăşi vântul cu putere, se
desprinde din loc şi-şi continuă rostogolirea.
[3]
„homme très humain parce qu’homme
très cultivé“, N.I. Herescu,
L’Humanisme latin comme forme de liberté, în ACTA PHILOLOGICA (Societas Academica Dacoromana), tomus II, Romae,
1959, p. 13
[4]
Evhologhion, Binecuvântările Înmormântării
George Racoveanu, un fidel continuator al lui Nae Ionescu
Sursa: http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/george-racoveanu-un-fidel-continuator-al-lui-nae-ionescu
Gustul pentru o erudiţie aproape metalică, înclinaţia spre chestiuni dogmatice privite din perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinţei în duhul Bisericii, solidele cunoştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe Racoveanu cel mai "bizantin" în spirit dintre teologii români contemporani. Racoveanu este, poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu pe linie teologică.
George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În paralel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici s-a produs marea întâlnire cu profesorul Nae Ionescu.
"Predania"
Împreună cu maestrul său, Racoveanu a pus bazele "Predaniei", o revistă de "critică teologică", prin care a polemizat cu cei care, în viziunea sa, trădau învăţătura autentică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i l-a surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: "Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice româneşti". Pentru cineva cu gustul tratatelor teologice ample, textele lui Racoveanu din "Predania" ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai adesea note, consideraţii pe marginea unei cărţi, unui eveniment etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă uluitoarea risipă de erudiţie a unui cunoscător profund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor clasice, dar şi al limbii române vechi, "limba vechilor cazanii", din care Racoveanu scoate înţelesuri teologice nebănuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea să scrie o "dogmatică" de cea mai mare valoare. Pentru Racoveanu, a face "teologie" nu înseamnă a scrie tratate prin care să se "interpreteze" dogmele, să se "revizuiască" liturghia sau să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărturisi fără "strâmbătate" învăţătura Bisericii şi a o trăi în acelaşi timp în mod deplin.
În duhul învăţăturii Bisericii
Din acest motiv, temele abordate de Racoveanu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă consecvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, "bibliolatrie" vs "teologhisire", spiritualitatea monahală, problema "ecumenismului" sau cea a autorităţii în Biserică, ele revenind în chip recurent în textele scrise de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o repetiţie searbădă, făcută de un om care nu mai are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite celor care le uită şi rătăcesc calea. De fapt, în loc să scrie, Racoveanu a preferat să "trăiască" în duhul învăţăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în monahism, chiar
s-a retras o perioadă la mănăstirea Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascultarea stareţului Atanasie Popescu. Vremurile l-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămânând toată viaţa un teolog "laic" (de altfel nu s-a căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor "originale", George Racoveanu a preferat să strângă mărturii despre un "Pateric românesc" sau să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care lucrau anonimi, întru slava Bisericii.
Seducţia istoriei
Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. Nu se cunoaşte precis dacă el a devenit sau nu legionar, este însă sigur că a fost un simpatizant al mişcării şi al lui Codreanu, considerând că Legiunea poate produce necesara "revoluţie" pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti. Ideea unei "Mişcări Legionare" aducătoare a spiritului Evangheliei în viaţa naţiunii române şi atenuarea dimensiunii politice a acesteia au fost de altfel şi miza cunoscutei conferinţe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemorării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din lagărul Buchenwald.
Cu toate acestea, prin această conferinţă Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afirmat de atâtea ori în "Predania". Discutând despre luptele împotriva ereziilor, Racoveanu a surprins faptul că au fost momente în istorie când o mână de preoţi şi credincioşi au trebuit să apere dreapta credinţă înaintea restului Bisericii cuprinse de apostazie. Constatare corectă, dar care trebuia completată cu faptul că în mod normal aceste dispute se rezolvau în interiorul Bisericii, orice amestec al unei forţe din afară conducând doar la noi frământări.
George Racoveanu s-a lăsat sedus la un moment dat de ideea unora dintre legionari că biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească, iar Mişcarea Legionară este chemată să renască viaţa spirituală, pretenţie care nu poate conduce decât la dezvoltarea unui spirit sectar. Pornindu-se de la această idee, în perioada guvernării legionare, una din priorităţile noului guvern a fost "reforma" Bisericii prin intervenţia statului. Amestecul politicului cu chestiunile religioase a generat mari frământări, unii lideri legionari încercând de fapt să lovească în ierarhia Bisericii care refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică şi care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti.
Căutări pe drumul exilului
În toată perioada guvernării naţional legionare, George Racoveanu a fost "consilier tehnic onorific" la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea "Direcţiei Cultelor". Cu toate că a crezut şi el în misiunea salvatoare a Legiunii faţă de Biserică, Racoveanu s-a delimitat clar de cei care doreau răzbunare. Reforma Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea Racoveanu, însemna sfârşitul amestecului politicului în viaţa Bisericii şi sprijinirea ei pentru a deveni o prezenţă cu adevărat activă şi autonomă în viaţa societăţii româneşti, fapt pe care regimurile politice succesive din România îl sabotaseră.
Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare a oprit toate aceste dezbateri şi frământări. Deşi a fost împotriva violenţei şi s-a dovedit o voce a echilibrului, George Racoveanu a trebuit să părăsească România în 1941, stabilindu-se după război în Germania Federală. A devenit un fruntaş al exilului, prin condei şi printr-o susţinută activitate organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, "Îndreptar" şi "Cuvântul în exil", membru, secretar sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilului românesc: "Societatea Academică Română (Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germania, Asociaţia Românilor din Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română din Republica Federală Germania, Institutul de cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg.
Sinoadele ecumenice şi unirea Bisericilor
Pe tot parcursul exilului, preocupările teologice au rămas în centrul atenţiei sale. A fost un militant activ pentru crearea episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală sub oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în repetate rânduri problema teologică a relaţiei ortodocşilor cu greco-catolicii, şi în general a raporturilor Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. Acest interes a fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial a curentului ecumenic. Subliniind diferenţele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.
În Biserică e mântuirea
După o activitate intensă şi bogată, George Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 fiind înmormântat la Freising, în prezenţa a numeroase personalităţi româneşti din exil. Ocultat timp îndelungat pentru simpatiile sale legionare, Racoveanu a fost redescoperit în România postdecembristă prin contribuţiile sale pe teren teologic, de mare actualitate. Însă marea lui greşeală, care trebuie subliniată, a fost aceea că la un moment dat a crezut că "înnoirea" Bisericii se poate şi din afara ei, însă nici o organizaţie, oricât de "creştină" nu se poate substitui acesteia. De altfel, mulţi dintre simpatizanţii legionari au avut următoarea dilemă: ori legiunea este expresie a credinţei ortodoxe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este o mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i stabilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur, iar Racoveanu l-a spus în cele din urmă categoric: numai în Biserică este mântuirea.
Vezi si la urmatoarele adrese alte informatii folositoare:
- http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Racoveanu
- ^ http://foaienationala.ro/gheorghe-racoveanu.html
- ^ http://www.clipa.com/index772.html
- ^ http://pages.infinit.net/romanblt/archive/no0704.htm
- ^ Cine a fost adevăratul doctor Paulescu, 3 martie 2011, Ziarul de Duminică, accesat la 30 iunie 2013
