Sursa: http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Mita100&blogentry_id=6438
Poiana - Pilda numărul 301
La
marginea unui sat era un câmp. Acolo creşteau tot felul de plante
sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brânduşe, clopoţei albaştrii,
garofiţe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare,
traista-ciobanului, panseluţe sălbatice.
Vântul jucăuş aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu.
Măceşul,
cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori
albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre,
roşii, portocalii, gălbioare.
Îndrăgostiţii se sărutau printre tufele acestea rămuroase.
Într-o parte, creşteau un măr şi un cireş sălbatic, în care păsările şi copiii găseau mici fructe bine mirositoare.
Poiana vorbea despre puterea vieţii şi splendoarea naturii şi toţi ţăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista.
Într-o
zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrăşăminte, altoi
pomii şi arbuştii şi în câţiva ani locul deveni o grădină bogată şi
frumoasă, despre care ţăranii spuneau că este un adevărat colţ de rai.
___
Din ceva frumos se poate face ceva și mai frumos, prin muncă cinstită și credință în Dumnezeu.
Harpa - Pilda numărul 302
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul şi în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor.
Odată,
pe când toţi curtenii erau adunaţi, el a cerut voie regelui să cânte
la harpa care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus:
– N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!
David
a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de
minunată, încât toţi au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la
atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie.
Regele s-a mirat:
– Cum se face că la alţii, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
–
Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a
împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de
vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau
printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...şi aţi auzit
cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru
suferinţa prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au
doborât copacul. Am asigutat-o că moartea copacului nu a fost
zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care
bucură sufletele oamenilor şi care poate cânta imnuri de slavă lui
Dumnezeu.
Harpa a înţeles toate acestea şi mi-a răspuns...cântecul ei.
Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi - Pilda numărul 303
Doi
îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii
înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în
camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În
timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în
perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de
ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a
fi".
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa
unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună
cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau,
i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în
voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe
soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor
venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat
pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?". Prima familie
avea tot și, totuși, ai ajutat-o", a spus el. "A doua familie avea
atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca
să moară?!".
"Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi", i-a răspuns îngerul cel bătrân".
Când
am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat
aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și
împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai
găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani,
îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu
îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca".
___
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.
Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă
ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este
întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce
anume te-a păzit Dumnezeu, omule.
Unii oameni intră în viața noastră
și pleacă repede. Unii ne devin prieteni și stau aproape de noi,
lasându-și minunatele amprente asupra inimii noastre.
Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi, însă, este un dar!
Nu ai ajuns încă la gradul de perfecțiune - Pilda numărul 304
Macarie cel Mare se ruga în chilia lui când auzi o voce care-i zise:
- Tu, Macarie, nu ai ajuns încă la gradul de perfecţiune al celor două doamne care trăiesc în acel loc.
Dis-de-dimineaţă, ajutat de bastonul său, se duse la locul acela.
Ajuns acolo, bătu la poartă şi una din cele două doamne veni să-ideschidă pentru a-l primi în casă.
Macarie şezu şi le chemă pe cele două doamne. Ele veniră şi se aşezară alături de el.
Bătrânul Macarie le zise:
- M-am ostenit mult să ajung până la voi.
Acum, deci, ziceţi-mi în ce constau operele voastre bune?
Cele două doamne răspunseră că în acea noapte ele nu stătuseră departe de bărbaţii lor.
Apoi întrebară:
- Ce opere bune am fi putut atunci face?
Macarie totuşi insistă. Dorea să cunoască acţiunile lor.
Acestea spuseră atunci:
-
Noi, mai înainte nu eram nici măcar rude între noi, apoi ne-am măritat
cu doi bărbaţi care erau fraţi între ei. De 15 ani locuim în aceeaşi
casă. Nu ne amintim să ne fi certat sau ca una dintre noi s-o fi
insultat pe cealaltă. Am petrecut aceşti ani în linişte şi pace. La un
moment dat s-a născut în inima noastră, însă, dorinţa de a intra într-o
mănăstire de fecioare şi am cerut p�rerea soţilor noştri, care nu au
acceptat propunerea noastră. Şi deoarece nu puteam realiza dorinţa
noastră, am făcut un legământ cu ei în faţa lui Dumnezeu: până la moarte
nu trebuie să iasă vorbe goale şi inutile de pe buzele noastre.
Părintele Macarie le ascultă şi apoi le spuse:
- Într-adevăr, ceea ce contează nu este să fii fecioară sau măritată, monah sau laic.
Dumnezeu, într-adevăr, dăruieşte tuturor pe Duhul Sfânt, în măsura disponibilităţii pe care fiecare o are.
Speranţa - Pilda numărul 305
În
urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era
orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri
muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar
razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii
săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu
lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni
sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti
munţi uriaşi".
Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu
mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe
nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de
adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu
fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul
nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii
împiedică soarele să vină la noi".
Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape.
Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult, încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc acei doi munţi.
___
Credința de nezdruncinat face minuni!
Bastonul meu - Pilda numărul 306
Bastonul
meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci
rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am
tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi
amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am
trăit-o.
Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în
posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o
seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am
obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu
mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest
musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă
zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un
bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi
cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau
de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi
venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr
purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja
acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul
capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o.
Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă
fără să spună niciun cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit
să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la
asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era
cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de
pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp
m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi
mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat
afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.
Două
zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă
- sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri
ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi
strigat din lemn. `Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul.
Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are niciun
ban pentru înmormântare`. Am luat bastonul la un preţ rezonabil. `Să-i
faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?`, l-am întrebat eu. `De fapt
nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat`.
Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. M-am întristat profund!
___
Binele
pe care nu-l facem, deși ne stă în putință, poate lăsa amprente reci
pe ființele noastre. Omule, să nu eziți niciodată să faci un bine, dar
să eziți întotdeauna să faci un rău!
Deşertul plânge - Pilda numărul 307
Într-o
veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de
departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea
deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o
poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l
întrebă: `Ce faci aici?`. Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse:
`Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o
grădină`.
A fi lumină - Pilda numărul 308
Într-un
colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum
nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiţă care stătea pur şi
simplu şi lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminiţo, ai face mai bine
dacă ai sta în altă parte şi nu în acest colţ ascuns". "De ce? îl
întrebă luminiţa. Eu luminez pentru că sunt lumină, şi pentru că
luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci
luminez pentru că îmi face plăcere şi bucurie să fiu lumină". Dar cruda
întunecime, scrâşnind din dinţi, atacă cu furie mica luminiţă. Şi cu
toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în faţa acestei mici
lumini.
___
Lumina întotdeauna învinge!
A proteja lumina - Pilda numărul 309
Un
cavaler teuton, în urma unei cruciade victorioase în Ţara Sfântă, a
promis că va duce în oraşul său, Florenţa, o lumânare nestinsă, pe care o
va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui
Hristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat
cuceritor într-unul pacifist. Chiar şi pe drum, când era atacat de
tâlhari, nu se apăra. Promitea să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau,
numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale,
armele şi toţi banii, şi-i dădură în schimb un biet catâr cu care să
meargă mai departe.
După câteva peripeţii periculoase sosi în cele
din urmă în oraşul Florenţa, protejând lumânarea de vântul
neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenţei, îl
considerară nebun şi căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o
minune lumânarea nu i se stinse, aşa încât putu să aprindă lumânările
de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca şi el
ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se
stingă, el îi răspunse: `Această luminiţă cere să încetezi a te mai
gândi la altceva. Nu ai voie să te simţi nicio clipă în siguranţă.
Chiar dacă ai protejat lumina în multe situaţii periculoase, trebuie să
fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aştepţi
totul poate fi fatal. Cu ajutorul lui Dumnezeu totul este posibil,
însă. Trebuie doar să ai credință, să-ți dorești să protejezi lumina,
să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, să te rogi și El te va ajuta`.
Putinţa de a aştepta - Pilda numărul 310
Un
om pregătise bine ţarina sa, o arase şi o însămânţase. După câteva
săptămâni omul se miră de ce plantele cresc cu greutate. În grădina
vecinului său totul era verde, plantele erau mari, la el însă nu, erau
mici. De la o zi la alta nerăbdarea sa creştea. De griji nici nu mai
putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul
său de pământ şi începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta
era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârşit termină. Spre casă se
întâlni cu vecinul său şi-i povesti cum a ajutat el plantele să crească
mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat
cu toţii la ţarină şi au constatat, cu stupoare, că toate plantele
erau... veştejite.
___
Nerăbdarea (graba) întotdeauna strică treaba!
Trunchiul de ulm - Pilda numărul 311
Într-o zi, unui om îi veni în minte o experienţă deosebită:
"Tăiam
lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a
fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a
fost tăiat în bucăţi, aruncat în vagoane, a circulat pe role şi a fost
aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieşise un
vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea
la rădăcina vlăstarului. Cum aş fi putut să-l distrug? Ce mult voia să
trăiască!".
Bătrâna şi vizita lui Dumnezeu - Pilda numărul 312
Era
odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi".
Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse
praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză
să-l aştepte pe Dumnezeu. Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât
bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet
cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai
îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!". Şi-l lăsă pe cerşetor
să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă.
Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu
ea afară? Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl
aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa
în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i
deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă
insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul
casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi
la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se
puse din nou să aştepte.
Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi
Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată.
"Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă
bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru
bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei
tale şi de trei ori M-ai refuzat".
A privi dincolo de orizont - Pilda numărul 313
Un
misionar ortodox lucra de mult timp cu negrii din Papua. La traducerea
Bibliei în limba băştinaşilor nu găsea expresia potrivită pentru
cuvântul "speranţă". Căută mult timp acest concept, până când, într-o
zi, chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaş, care
văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ
că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom
revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai
spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont".
"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul ştia cum trebuia tradus cuvântul "speranţă".
Creștinul cu adevărat credincios - Pilda numărul 314
"Aşteptaţi
aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al
gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la
ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cumersul trenurilor şi
la poştă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În
timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior
de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un
vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la
el. Orbul stătea nespus de liniştit. A trebuit să rămân şi eu câteva
clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din
jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară
n-aveau pentru el nicio însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o
aşteptare răbdătoare, încrezătoare şi reculeasă. Pe faţa lui nu se putea
citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o
rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de
mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în
aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape. În acel moment am descoperit
că aşa trebuie să arate chipul creştinului cu adevărat credincios.
Noul Rege are nevoie şi de nătângi - Pilda numărul 315
Printre
păstorii de pe câmpiile Betleemului era şi un om simplu. Acesta a fost
numit de către ceilalţi nătâng. În noaptea în care le apăruî ngerul ca
să le anunţe vestea naşterii lui Hristos, nătângul nu înţelese
cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu şi el în
genunchi. Când ceilalţi voiră să meargă în căutarea pruncului, aşa cum
le-o vestiseră îngerii, a vrut şi el să meargă cu ei. Dar păstorilor le
era ruşine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia
feţei urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi şi la foc! Copilul
pe care-l căutăm nu este un copil obişnuit, ci un Rege. De un nătâng,
aşa cum eşti tu, nu are nevoie". Totuşi nătângul nu se lăsă convins cu
aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în
cele din urmă a fost descoperit.
"Ce ai tu să-i dăruieşti?", îşi
băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toţi erau încărcaţi cu
lapte şi miere, cu lână de oi, cu brânză şi pâine. La aşa ceva nu se
gândise. Era abătut. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă bucuros:
"Aş putea să alung muştele de pe faţa sa!". "De fapt ce crezi tu? îi
spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era foarte
trist. După câtva timp spuse: "Aş putea să-i frec picioarele, ca să se
încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt
îngerii!". Nătângul începu să plângă. Dar deodată faţa i se însenină şi
strigă: "Aş putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi
tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era
foarte abătut şi trist şi plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puţin să-i
vadă de departe pe Rege şi pe îngerii care îi alungau muştele şi îi
încălzeau picioruşele. În sfârşit, păstorii ajunseră în faţa staulului
şi-l găsiră pe prunc stând sărac şi palid într-o iesle. Maria şi Iosif
erau foarte ocupaţi cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci şi
magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva
să-l păzească pe copil de muşte, să-i frece picioruşele sau să-i cânte
un cântec!".
Atunci nătângul sări numaidecât în faţă. Şi când văzu
în lung şi-n lat că nu se afla niciun înger, îşi şterse lacrimile, râse
de bucurie şi îngenunche înaintea ieslei. Alungă muştele, îi frecă
copilului picioruşele, ca să se încălzească, şi îi cântă un cântec până
adormi. Maria şi Iosif şi cei trei magi se uimiră, păstorii însă se
ruşinară şi plecară acasă cu capetele plecate. Acum ştiau că noul Rege
avea nevoie şi de nătângi.
___
Omule, niciodată să nu-ți
jignești semenii simpli. Să nu-i consideri niște nătângi. În fața lui
Dumnezeu toți oamenii au însemnătate, importanță.
Cum au ajuns boul şi măgarul la iesle - Pilda numărul 316
Când
Iosif şi Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns
toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să
vină în ajutorul Sfintei familii.
Primul, după cum era de aşteptat,
se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului
lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toţi cei care se vor apropia prea
mult de prunc". "Tu eşti prea furios", îi spuse îngerul.
După aceea
se furişă în faţă vulpea. Cu o faţă nevinovată spuse: "O voi
aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai
dulce şi în fiecare dimineaţă voi pune pe masă o găină". "Tu eşti prea
vicleană", îi spuse îngerul.
Imediat veni păunul. Zgomotos se
împăună şi-şi etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc
staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse
acesta. "Tu eşti prea cochet", îi spuse îngerul.
Rând pe rând, multe
animale şi-au lăudat talentele şi calităţile lor. Dar degeaba. În cele
din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată, afară, pe câmp, şi
observă cum un bou şi un măgar trăgeau din greu la plugul unui ţăran.
Îngerul i-a chemat şi pe aceştia aproape şi le-a spus: "Ce puteţi oferi
voi pruncului?". "Nimic, spuse măgarul, lăsând trist urechile în jos.
Noi, în afară de umilinţă şi răbdare, n-am învăţat nimic, căci toate
celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puţin cam timid,
obiectă: "Totuşi, poate cândva am putea fi şi noi de folos. Cel puţin
să alungăm cu cozile noastre muştele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi
sunteţi aceia de care am nevoie".
Faptul de a dărui nu te face mai sărac - Pilda numărul 317
Soarele
se plimba pe bolta cerească şi era foarte mulțumit de carul său de
foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile,
ceea ce pentru un nor negru era amărăciune.
`Aruncă-ţi toate razele,
tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne`, îi spuse
norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic.
Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar
plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui.
`Lasă să
fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru
aceasta, când nu vei mai avea nimic`, îi spuse din nou norul negru.
Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe, aruncând cu bucurie
milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau
nevoie de ele.
Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă
inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins
de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din
faţa soarelui şi se fărâmiţă. Soarele însă coborâ lent spre mare.
___
Omule,
vorbele și faptele tale bune dăruite nu te fac mai sărac. Dăruiește cu
și din toată inima și tot sufletul. În loc să sărăcești te vei
îmbogăți, dar nu material, ci duhovnicește. Dăruind vei dobândi!
Lupul la iesle - Pilda numărul 318
Era
odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că
era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să
fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci
lupul era flămând, şiret şi rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger
intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui
băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil.
"Pentru
un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!", se gândi lupul.
Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la
staul, se ascunse şi aşteptă.
Când păstorii, după ce l-au adorat pe
Iisus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că
i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care
le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu
atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furişă încet în
staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil.
Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta
avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic.
"O
mâncare uşoară", se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să
sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima
oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum
niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!". Şi
deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din
Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul
se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului şi-L adoră. Când
părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume
ca să spună tuturor: "Acest prunc divin poate să vă mântuiască!".
Dăruieşte-mi mâini - Pilda numărul 319
Două
zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce
doreşte. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur.
El şedea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe
suportul de scris un carton. Manfred este descălţat şi nu are în
picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul
drept, iar piciorul stâng ţine foia. El scrie cu piciorul pentru că nu
are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Aşa a venit pe lume. Nimeni
nu ştie de ce!
Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă şi
ceruse multe, a primit de toate: un trenuleţ, o maşinuţă, trei cărţi.
Astăzi aşterne pe hârtie doar o singură dorinţă: "Dăruieşte-mi mâini!".
Cu
picioruşele reuşeşte să împingă foaia în plic. Pe plic scrie: "Către
pruncul Iisus". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge şi-l pune la
fereastra din camera sa. A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica
coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenuleţul. Deodată, mama vine
la el şi-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă
voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că
tatăl său este în camera sa şi lucrează. Numaidecât Manfred se ridică
şi merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură
alunecă pe masă şi este la margine. Manfred deschide gura şi o ia cu
gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănuşile de gumă
ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândeşte Manfred. Trage mănuşile pe
podea, apoi, ajutându-se şi de dinţi, înfige fiecare mână în câte o
mănuşă. Manfred aleargă prin casă şi strigă: "Mâini! Am mâini!". Între
timp, mămica se întoarce şi tatăl iese din camera sa de muncă. Părinţii
privesc la fiul lor. Tatăl îşi strânge emoţiile şi intră în camera sa,
iar mama sughite. Deodată Manfred se opreşte, priveşte la mănuşi, apoi
le aruncă pe fotoliu şi începe să plângă. Mămica aleargă la el şi-l ia
în braţe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni
care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu
vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea şi o aruncă la gunoi. Spre
seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruieşte-mi
mâini". El ştie că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.
___
Unii
oameni au mâini, dar nu au și recunoștință față de Dumnezeu, pentru
faptul că le au. Omule, fii recunoscător pentru faptul că ai mâini.
Sunt alți oameni care nu le au, dar și le doresc sau și le-ar dori. De
fapt, omule, fii recunoscător pentru tot!
Portocala orfanului - Pilda numărul 320
De
mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un
orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să
lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp.
Nicio zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură
zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o
portocală în cinstea pruncului Iisus. Asta era totul. Dulciuri, jucării
şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă
de hărnicie şi ascultare.
Aceste portocale de Crăciun întrupau
dorinţa unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a
însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp
ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o
portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc.
Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din
orfelinat. După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se
joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau
acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai
voiam să trăiesc. Nu după mult timp, am auzit paşi în cameră. O mână
îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La
patul meu era un băieţel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o
portocală şi mi-o întinse. Nu ştiam ce se întâmplase. De unde putea să
provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, şi
simţeam în mine o oarecare reţinere. Deodată mi-am revenit în fire şi
am observat că portocala era deja decojită şi, când am privit mai
îndeaproape, totul îmi deveni limpede şi lacrimile începură să-mi curgă
din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am
constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se
întâmplase? "Băieţii s-au adunat în curte, îi spuse William, şi au
decis ca şi eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare şi-a
decojit portocala şi cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă
şi rotundă".
Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun
din viaţa mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia
autentică.
___
Un dar, cât de mic, poate să aducă o imensă schimbare în bine în viața unui om!
Trandafirul - Pilda numărul 321
Renumitul
poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut un anumit timp al
studenţiei sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea
zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată.
Într-un colţ al acestei străzi şedea permanent o cerşetoare. Ea şedea
mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu
ochii fixaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce
prietena lui adesea îi întindea câţiva bănuţi. Într-o zi, ea l-a
întrebat pe poet: `De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?`.
`Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini`, îi răspunse
el.
A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus
în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva
neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a
ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a
plecat strângândt randafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai
văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la colţul ei
obişnuit, tăcută şi nemişcată ca totdeauna.
`Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?`, l-a întrebat tânăra pe Rilke.
`Din trandafir`, i-a răspuns poetul.
___
Un
singur trandafir înmânat cu iubire, unui om aflat în necesitate,
hrănește sufletul acelui om mai mult decât ar putea să-i hrănească
trupul 100 de kg de mâncare.
Lumina împărţită luminează mai puternic - Pilda numărul 322
Era
odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de
oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag
şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul
îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. `Pot să mă
încălzesc puţin în casa ta?`, îl întrebă băiatul pe stăpân. `Nu pot să
împart căldura. Lemnele sunt scumpe`, spuse omul şi-l lăsă pe băiat să
stea mai departe în frig. Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: `Ce
fel de stea este asta?`, se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa
şi porni la drum. `Fără acest băiat, nici eu nu rămân`, spuse căţelul
şi merse pe urmele lui. `Fără acest căţel, nici noi nu rămânem`,
spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. `Fără aceste oi, nici eu nu
rămân`, spuse măgarul şi merse pe urmele lor. `Fără măgar, nici eu nu
rămân`, spuse vaca şi merse pe urmele lui. `Fără această vacă, nici eu
nu rămân`, spuse boul şi porni pe urmele ei.
`De ce este aşa de mare
linişte!?`, se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă
după băiat, dar nu primi niciun răspuns. Merse în grajd, însă grajdul
era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. `Băiatul a
fugit şi a furat toate animalele mele`, strigă stăpânul, când descoperi
urme în zăpadă.
Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp
începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au
acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel
loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce
mai greu. `Nu mai pot avansa!`, spuse el gâfâind şi strigând după
ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o
stea mare pe cer. `Ce stea o fi asta?`, se întrebă el. Steaua stătea
deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se
vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când
deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe
care îl căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un
Copil, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe
el îl aştepta. `Sunt salvat!`, spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei
lângă băiat. Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi
căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era
frig. `Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne.
Vreau să împart căldura cu tine`.
Legenda celui de-al patrulea mag - Pilda numărul 323
În
afară de cei trei bărbaţi înţelepţi care voiau să adore pruncul din
ieslea Betleemului, a pornit la drum şi un al patrulea mag. Voia să-I
dăruiască pruncului trei pietre preţioase. Însă, deoarece animalul său
de povară şchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit.
Totuşi porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă,
ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a
copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă şi propriul ei fiu.
Plin de milă faţă de ea îi dărui o piatră preţioasă şi strălucitoare pe
care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc. După luni de zile ajunse
în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Iisus şi părinţii săi s-au mutat
în locul lor natal. Şi din nou porni la drum în căutarea pruncului
Iisus. La periferia unui oraş întâlni un lepros care era aproape mort de
foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră preţioasă, ca să se
poată întreţine pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare,
dorinţa lui fierbinte de a-l găsi pe Regele lumii nu pierduse din
intensitate. Dar simţea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai
rezistă mult la călătoriile lungi şi obositoare. De aceea, întâlnind un
copil gol şi îngheţat, îi dărui cea de-a treia piatră preţioasă pentru
a se putea îmbrăca şi hrăni.
Deodată cerul se întunecă. Era puţin
timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de
frica morţii, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea
pruncului au fost zadarnice?". L-a găsit! De pe cruce o lumină cerească
îi lumină faţa şi el auzi o voce care zicea: "Tu M-ai mângâiat când mă
văitam, M-ai salvat când eram în pericol de moarte şi M-ai îmbrăcat
când am fost gol!". "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai
făcut oamenilor nevoiaşi, Mie mi-ai făcut!". Atunci, cel de-al patrulea
mag îşi dărui cu mare bucurie viaţa sa Regelui lumii, care se afla
răstignit pe cruce. În sfârşit Îl găsise!
A dărui inima - Pilda numărul 324
O
persoană handicapată stătea la marginea unui drum şi ţinea mâna
întinsă, cerşind bani de la trecători. Cei mai mulţi nu-l băgau în
seamă. Doar o singură persoană se opri şi-i spuse: "Ţi-aş da cu plăcere
ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La
aceste cuvinte, cerşetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât
bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!".
Măsura lui Dumnezeu - Pilda numărul 325
Se
povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală
măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Niciun alt om nu avea voie să
contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă
din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se
scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte:
"Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi
dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui,
ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie
schimbat. A doua zi se repetă povestea.
Atunci regele recunoscu că
purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să
fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând.
"Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu
ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest
lucru?". Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i
spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig
pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi
cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam
porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă
şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am
îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!".
Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani, încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.
Cei doi măgari de Crăciun - Pilda numărul 326
În
urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu
iar altul gri, care aparţineau unui morar. Servitorii acestuia nu le
dădeau niciun timp de răgaz. De dimineaţă până seara cărau dintr-un loc
într-altul saci plini cu grâne şi făină. Dacă se opreau vreodată,
pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau
constrânşi cu lovituri să meargă mai departe. Aceşti doi măgari
invidiau pisica, câinele şi găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut
decât să prindă şoareci, să păzească moara sau să facă ouă.
`Ah, se
plângeau ei, Dumnezeu, Cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă
ne-a dat misiunea de a duce poveri şi de a servi oamenilor`. Dar iată
că, într-o dimineaţă, nişte păstori treceau pe la moară şi povesteau
cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea
Betleemului se născuse un copil sărac şi palid. Îngerii cântaseră şi
chiar trei magi, călăuziţi de o stea, găsiseră drumul spre El. `Acesta
este Hristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi
va elibera şi pe cei neajutoraţi`. Ambii măgari ciuleau urechile. `Un
rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi. Este şi regele nostru`,
se gândeau ei. Şi, neobservaţi de servitorii curioşi, au pornit la drum,
în căutarea Lui. Urmele păstorilor şi a oilor le arătau drumul. Când
sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături şi din
minunea acestei nopţi nu mai rămase nimic altceva decât un pământ
bătătorit de multe picioare, o gaură în paie şi un ultim parfum de
tămâie şi smirnă. Ei n-aveau de unde să ştie că a existat un măgar care,
condus de Iosif, fără murmur şi cu pas repede, i-a dus pe Maria şi pe
copil şi i-a salvat din mâna lui Irod. Tocmai în această clipă venea
morarul nervos: `Aici staţi voi, mizerabililor? La muncă cu voi!`,
strigă el. Şi măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte.
S-au întors înapoi la moară şi cărau mai departe sacii grei dintr-un loc
într-altul.
`Ce-au povestit păstorii este curată înşelătorie`,
spuse măgarul maroniu şi suspină adânc sub povara sa. `Eu cred spuselor
lor`, zise măgarul gri şi simţi deodată cum i se uşură povara. `Şi
sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează şi pe
neputincioşi de poverile lor?`, întrebă măgarul maroniu. `El nu-mi ia
povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De
aceea, dă-mi şi sacii tăi!`.
Morarul şi servitorii se mirau de
aceşti doi măgari. `Ce s-a întâmplat cu voi?`, întrebă morarul
grijuliu. De fiecare dată când voia să-şi ridice bâta spre a-i lovi, ea
devenea aşa de grea, încât nu putea s-o ridice. Şi când acum măgarii
se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea
decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligaţia lor.
Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea
şi el în minunea din grajd, pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.
___
Iisus
Hristos: ` Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre ` (Matei 11:28, 29).
Iubirea părinţilor este de neînlocuit - Pilda numărul 327
Un
tată şi o mamă, care erau foarte ocupaţi cu activităţile profesiei
lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă
printr-un magazin de jucării. Îi explicară vânzătoarei: "Am vrea ceva
pentru un copil micuţ, care să-i poată ţine de urât şi să-i ia
sentimentul singurătăţii".
"Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, însă nu avem părinţi de vânzare".
Tatăl cel drept - Pilda numărul 328
Un
tânăr merse în vizită la un prieten de-al său mai mare, care era
renumit pentru spiritul său de dreptate. El observă cum se purta cu fii
săi şi se miră nespus: "Spuneai că-i iubeşti pe copiii tăi în mod egal.
Acum însă observ că îi tratezi în mod diferit. Unde-i dreptatea în
acest caz?". "Ea constă în faptul, răspunse prietenul, că mă străduiesc
să-i acord fiecărui copil ceea ce îi trebuie. Dacă i-aş trata pe toţi
la fel, aş fi foarte nedrept".
A avea timp - Pilda numărul 329
"Hei,
tăticule!", strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse
tare: "Da, ce vrei fiule?". Copilul răspunse: "Când voi creşte mare, va
trebui să citesc şi eu ziarul?". "Bineînţeles". "Dar de ce,
tăticule?". Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe. "Hei, tăticule,
de ce?". "Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să
citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume;
trebuie să mergi în pas cu lumea". "Ce înseamnă a merge în pas cu
lumea?". "Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?". "Nu,
tăticule". "Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum
însă lasă-mă să citesc mai departe". "Tăticule, dar de ce nu poţi citi
în timp ce vorbesc cu tine?". "Pentru că aceasta mă deranjează.
Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta". "Profesorul meu însă
vorbeşte foarte mult, tată". "Da, dar el are voie pentru că el este
profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?". "Însă când suntem
la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă". "Of, Doamne,
lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va
trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni". "Şi acolo va trebui
să citeşti ziare, tată?". "Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare".
"O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi
vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja".
___
Timpul
este un dar foarte prețios pentru un copil. Un părinte trebuie să știe
să-i acorde suficient timp copilului său. Ignoranța poate produce răni
de nevindecat în inima unui copil, care se poate simți ca nefiind
iubit.
Iubirea faţă de mama - Pilda numărul 330
În
timpul ocupaţiei americane din Filipine, mulţi soldaţi erau pregătiţi
la bordul unor nave maritime militare să riposteze atacurilor
inamicilor. Atacul trebuia să înceapă, când, deodată, geaca militară a
unui soldat căzu în apă. Soldatul ceru permisiunea de la comandatul şef
de a sări pentru a-şi recupera geaca, dar rugămintea nu i-a fost
îndeplinită. Cu toate acestea soldatul sări în apă. Toţi credeau că vrea
să dezerteze, dar după ce-şi găsi geaca, reveni la bordul navei. Ajuns
la bord, i-a fost luată geaca şi a fost închis.
După câteva zile se
pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru dezertare. Înainte de
a fi executat, generalul care pronunţase sentinţa îl întrebă: "Cum ai
putut să săvârşeşti o asemenea prostie pentru o geacă atât de
zdrenţăroasă?". Soldatul rugă să i se aducă geaca. Apoi, scoţând din
buzunarul interior o fotografie şi arătând-o generalului, îi răspunse:
"Am sărit peste bordul navei datorită acestei fotografii, care o
reprezintă pe mama mea". Atunci generalul, foarte mirat, spuse: "Dacă
el şi-a pus viaţa în primejdie pentru o fotografie a mamei sale, atunci
nu poate fi duşman nici al patriei sale". Şi-i iertă fapta săvârşită.
Cei trei feciori - Pilda numărul 331
Într-un
sat, trei femei voiau să aducă apă de la fântână. Nu departe de acest
loc stătea un înţelept şi ascultă cum cele trei femei îşi lăudau fiii.
"Fiul meu, spuse prima, este aşa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toţi ceilalţi".
"Fiul
meu, spuse a doua, cântă aşa de frumos, ca o privighetoare. Niciun alt
băiat nu are o voce aşa de frumoasă ca cea a fiului meu".
"Iar tu, de ce nu-ţi lauzi băiatul?", o întrebă una pe cea de-a treia femeie.
"Fiul meu nu are nimic deosebit în el, nu l-aş putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obişnuit ca toţi ceilalţi".
Femeile îşi umplură găleţile şi plecară spre casă.
Înţeleptul
merse încet după ele. Găleţile fiind grele, ele se opriră să se
odihnească. Atunci veniră în întâmpinarea lor tocmai fiii lor. Primul
făcu o săritură, veni pe mâini şi aşa începu să meargă. Femeile
strigară: "Ce băiat deştept!".
Al doilea începu să cânte ca o privighetoare şi femeile îl ascultară cu entuziasm.
Al
treilea băiat veni la mama sa, îi luă găleata din mână şi o duse
acasă. Atunci femeile îl întrebară pe înţelept: "Ce spui despre fiii
noştri?". "Unde sunt fiii voştri? le răspunse bătrânul. Văd doar un
singur fiu, cel nelăudat".
Bunicul şi nepoţelul - Pilda numărul 332
Un
tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură, încât, la masă,
vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură.
Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl
puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi
singur, privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde
farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărâ de-a
binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul
trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi, nepoţelul de
patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. "Ce faci tu aici?",
îl întrebă tatăl. "Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta
vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni". Auzind aceste cuvinte,
tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră
pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
Numai moartea - Pilda numărul 333
Ecaterina
Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de
înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe
regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de
detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de
soţul ei: "Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea
niciodată lumina zilei?". "Ştiu, maiestate!". "Ştiţi, de asemenea, că
nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?". "Da, ştiu, dar
indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el
rămâne, totuşi, soţul meu". "Dar după toate cele întâmplate nu vă mai
leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!". Ecaterina îşi scoase
verigheta din deget şi o arătă regelui, spunându-i: "Citiţi,
maiestate!". Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors
sola (Numai moartea ne poate despărţi!). Şi Ecaterina merse cu soţul
ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de
lipsuri, până când regele Heinrich a murit şi soţul ei a fost eliberat.
Şarpele şi şoarecele - Pilda numărul 334
A
fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate
persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic.
Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca,
deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă
de porunca lui. El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o
peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul
gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute.
Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri
nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi. Atunci,
tânărul, care-şi ţinea ascuns părinţii, fugi la ei şi-i întrebă ce
trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: "Prinde
un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei
vedea ce se va întâmpla!". Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când
şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul
comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai
puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce
comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit
acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi
îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.
Voi fi mereu lângă tine - Pilda numărul 335
În
1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8, 20 pe
scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa
câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată,
supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul
său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse
acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se
apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă
încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar.
Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A
săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38
de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume
Armand. Deodată veni şi răspunsul: `Tată, aici sunt! Scăpase ca prin
minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu
peretele lateral un triunghi salvator.
- Le-am spus colegilor mei
de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă
salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita
promisiunea făcută`.
Vreţi să plătiţi acest preţ? - Pilda numărul 336
"Cu
ce vă pot fi de folos, domnule?", întrebă vânzătorul pe clientul său
abia sosit. Clientul răspunse: "Un cadou pentru soţia mea. De data
aceasta vreau, într-adevăr, să cheltuiesc ceva. Aş dori două pacheţele
de jigniri: un pacheţel pentru figura ei şi unul pentru întreţinerea ei;
un frumos lănţişor de reproşuri cu câteva ciucuri intercalate şi 10
sau chiar 20 de înţepături". Vânzătorul întrebă: "Mai doriţi ceva în
afară de acestea?". "Nu, mulţumesc. De dragul binelui nu vreau să fac
prea multe. Cât costă toate acestea la un loc?". "Domnule, răspunse
vânzătorul, asta vă costă întreaga cinste pe care o aveţi. Vreţi să
plătiţi acest preţ?".
De ce împrejurări depinde? - Pilda numărul 337
În
urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german
Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită
de cea germană, deseori se întreba: `Care limbă este de fapt cea
adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?`. Pentru a afla
acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o
creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii
lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni
şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare
din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau
să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari:
mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu aveau voie să le dea:
iubire. Niciun cuvânt de iubire, niciun zâmbet.
Se povesteşte că
aceşti copii n-au învăţat nicio limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat
nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea,
n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat
nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau
handicapaţi. De fapt, nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.
___
Iubirea este limba cea adevărată!
Eu spun mamei mele "Mulţumesc!" - Pilda numărul 338
Era
într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă
dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel.
"Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?",
se întrebă Paulică puţin cam speriat. "Nu, doar e duminică astăzi. Dar
ce s-a întâmplat atunci?". Paulică se gândea şi se tot răzgândea,
totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme.
Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30,
Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică,
îl întreabă: "Ce ai pregătit pentru mămica?". "Cum adică, ce am
pregătit pentru mămica?". "Da, astăzi este ziua ei!", îi spuse
Cristina. "Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil". Paulică se duse la
calendar şi privi cu multă atenţie. "Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu
n-am pregătit nimic". "Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!".
"Aşa-i, este adevărat", răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat
şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o
gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
"Este deschis astăzi
la florărie?", întrebă Paulică pe surioara sa. "Cred că da". Paulică se
uită dacă are bani suficienţi. "3 lei. Însă cu atâţia nu pot face mai
nimic", se întristă Paulică. Îşi încrucişă mâinile şi se gândi ce să
mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica.
În
camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una
tic-tac, tic-tac... Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee
grozavă: "Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?", îşi spuse el.
Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie.
Când scria, când ştergea. Dar, în sfârşit, termină. Apoi o copie frumos
pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
"Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală,
Cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi".
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică
nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică
împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu
surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. "Cum, în hârtie pentru
Crăciun?!", se miră mama. "Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să
fie pentru tine precum Crăciunul". "Sper..., cu mai puţină treabă!",
adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând
şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.
Mama - Pilda numărul 339
"Care
sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?",
l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul
răspunse imediat şi sigur: "Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din
penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului "mama",
deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!".
Multele mâini ale mamei - Pilda numărul 340
Caietul
în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a
îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de
zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei.
Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă - Într-o mână ţine tigaia
şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva
de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi
pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva
bănuţi. În altă mână ţine un crucifix şi se roagă...". În timp ce
învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră
să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: "Christine, câte
mâini are mămica ta, de fapt?". Christine nu a fost surprinsă de
întrebare. Se ridică în picioare şi spuse: "Mama mea are..., mama mea
are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte
copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din
fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul
Dumnezeu când se roagă... şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de
ceva. În total 26 de mâini".
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!".
Prin exemplu - Pilda numărul 341
Albert
Schweitzer a fost întrebat o dată: "Cum ar putea cineva să dea
copiilor săi cea mai bună educaţie?". Acesta răspunse: "Există trei
metode: în primul rând - prin exemplu; în al doilea rând - prin exemplu;
în al treilea rând - prin exemplu".
___
Aşadar, părinţilor, educaţi-vă copilul/copiii fiind voi înşivă un bun exemplu pentru el/ei.
Te rog! - Pilda numărul 342
Toată familia era aşezată la masă.
"Dă-mi
pâine!", îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. "Vreau
pâinea!", repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?Deodată, mama începu să
povestească o istorioară: "Era odată o grădină frumoasă. De departe se
vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta
era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau
că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult.
Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul
s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi
iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: "Te rog!". Şi
poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină".
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: "Te rog, mămico, dă-mi pâinea!".
Cazul - Pilda numărul 343
Un
profesor la medicină aduse înaintea studenţilor săi un caz deosebit.
`Un cuplu, bolnav de tuberculoză şi sifilis, are deja patru copii. Unii
au murit din copilărie, alţii au rămas handicapaţi. Acum este aşteptat
cel de-al cincilea copil.
Aţi sfătui acest cuplu, întrebă
profesorul, să avorteze? Şi aţi pune asta în practică?`. Majoritatea
studenţilor răspunseră afirmativ. `Procedând astfel, spuse profesorul,
l-aţi fi ucis pe Beethoven`.
___
Omule, să NU îndrăzneşti
vreodată să sfătuieşti un cuplu să avorteze, chiar dacă bănuieşti sau
ai certitudinea că acel copil este sau va fi handicapat, pentru că
făcând aşa ceva poţi deveni sau devii ucigaşul moral al unei fiinţe - o
fiinţă care trebuie să vină pe lume, indiferent în ce stare se află - o
fiinţă cu care Dumnezeu are un plan de mântuire! Să NU îndrăzneşti să
opreşti o inimă care bate în acord cu voia lui Dumnezeu.
Suferinţa poate să ne facă mai puternici - Pilda numărul 344
Un
om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază
dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în
mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet
ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi,
dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când
acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din
adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un
palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile
omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat.
Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse:
`Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.
Deja mort sau numai atins de moarte? - Pilda numărul 345
Un
om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o
vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum
ajunseră să vorbească, printre altele, despre probleme de credinţă.
Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna
despre păcat, nelinişte, mântuire, diavol. Eu nu simt nici cea mai mică
nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau
atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât.
Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad
moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar
rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un
par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care diavolul a împuşcat-o
deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te
are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe, care vrea să scape
cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi
astfel să mă prindă".
A se ridica din nou - Pilda numărul 346
Un
duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile
întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le
mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era
foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti
o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se
împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe
moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în
picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din
faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta
am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm (din păcat)
atunci când cădem!".
Expoziţie de cruci - Pilda numărul 347
Într-o
legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om
care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale.
Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile
oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!". Omul începu să caute. Atunci văzu
o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar
când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una
care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că
avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel,
fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi
niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste
care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa
ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta
voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi
mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o
purtase până în acel moment.
A ne purta crucea noastră - Pilda numărul 348
O
legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi
se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul,
crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După
un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Niciun
pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea
vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile
peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi
retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.
Povestea bambusului distrus - Pilda numărul 349
Un
rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe
în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre
toţi arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima
sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an
de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era
fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se
apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până
la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine".
Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui
cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă
după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea
folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac
din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre
bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!". "Scumpul meu, îi spuse regele,
dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu
linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă
nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi
taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi
frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile
lasă-mi-le, te rog!". Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze
şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un
fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de
curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai
fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă
nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă
numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!". Regele
îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi
îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un
capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după
apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor.
Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un
"Bine ai venit!". De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După aceasta
s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul
secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o
binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea
numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se
dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care
stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.
___
Omule,
supune-te și tu voii lui Dumnezeu, precum bambusul s-a supus voii
stăpânului său, iar Dumnezeu va face din tine ceva inimaginabil de
veșnico-frumos.
Iubirea de sine izolează - Pilda numărul 350
Un
bob de grâu se ascunse în hambar. Nu voia să fie semănat. Nu voia să
moară. Nu voia să se jertfească. Voia să-şi salveze viaţa. Aşa nu deveni
niciodată pâine. Nu ajunse niciodată pe masă. Nu a fost niciodată
binecuvântat şi împărţit. Nu dărui niciodată viaţă. Nu dărui niciodată
bucurie. Într-o zi veni stăpânul. Împreună cu praful din hambar, el
aruncă la gunoi şi bobul de grâu.
Jertfa pelicanului - Pilda numărul 351
Într-o
anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită.
Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să
facă pentru a supravieţui. În această ţară trăia şi un pelican care nu
ţinea aşa de mult la propria-i viaţă, cât la cea a puilor săi. Aceştia
îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În
strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi
dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi,
întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul
pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.
___
Așa S-a jertfit și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Și-a dat sângele pe cruce pentru noi, oamenii.
Viaţa e minunată! - Pilda numărul 352
Un
om veni la un înțelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră:
"Înțeleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră
locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?". Înțeleptul îi răspunse: "Tu ai o
capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!". Omul crezu că nu a
auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?". "Fă cum ţi-am spus, îi
răspunse înțeleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la
mine!". Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la
înțelept şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!".
Înțeleptul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul, la locui ei.
Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!". Săptămâna trecu repede.
Când veni la înțelept, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e
minunată, înțeleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai
creează probleme. Suntem numai noi şase!".
Experienţa liniştii - Pilda numărul 353
Într-o
zi, trei oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au
întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?". Monahul
era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse
vizitatorilor săi: "Priviţi în cisternă. Ce vedeţi înăuntru?". Oamenii
s-au uitat în cisterna adâncă: "Nu vedem nimic". După câteva clipe,
călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisternă şi spuneţi-mi ce vedeţi
înăuntru?". Oameni s-au uitat din nou în cisternă: "Acum ne vedem pe
noi înşine!". Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era
agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a
te vedea pe tine însuţi!".
Postul sculptorului - Pilda numărul 354
Un
renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o
termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera lui
Dumnezeu; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui
om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?". El
îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu.
Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai
însărcinat, mi-am adunat mintea şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am
postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata
şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici.
După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi niciunul din mădularele
mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă
putea abate de la lucru era, acum, îndepărtat. M-am concentrat asupra
unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă
uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit,
figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă
şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi
luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi
concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al
lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care i-o
datorez lui Dumnezeu".
Partea dedicată lui Dumnezeu - Pilda numărul 355
Robert
Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu
ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate
acestea credea cu tărie în Dumnezeu. Şi această credinţă îi dădea
putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale lui
Dumnezeu. El spunea: `Voi suporta aceste suferinţe până la moarte,
pentru mântuirea mea`. Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O
rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de
obicei. Când, o oră mai târziu, veni să-l viziteze, tableta de
medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse:
`Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele
pentru mântuirea sufletului meu, decât am eu de calmante pentru
ameliorarea suferinţelor`.
___
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa unui om, fără doar şi poate, purifică sufletul întinat de păcate.
Cei şase cetăţeni - Pilda numărul 356
În
anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais.
În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu
exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi
muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii
în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă
victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică
prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile,
regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii
veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu
există chiar nicio cale de salvare?". "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă
şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi,
atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine
dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să
fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o
funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei
10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii
de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor
acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să
ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au
îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua
zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi
cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în
mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele
regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe
aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru
ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă
cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.
Regele generos, care a deplasat o... virgulă - Pilda numărul 357
Un
rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare
imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se
gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă
sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!". A făcut doar o
deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.
Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? - Pilda numărul 358
Un
turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o
întrebă pe femeie: `Se poate merge aici undeva la Liturghie?`.
`Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă
duc acolo`. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie.
Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite
personaje, mai tinere şi mai în vârstă. `Acesta-i bărbatul meu, răspunse
munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne.
Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi
asta e fiica mea. A murit de cancer`. `Aşa de multă nefericire! Cum de
se poate suporta aşa ceva?`, întrebă turistul. Femeia răspunse. `În
acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să
vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte
numărul deceselor, atunci muţeşti`.`Da, se poate înţelege`, se gândi
musafirul. `Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am
luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia.
M-am plâns, dar nu am obţinut nicio mângâiere. Căci în final i s-a dat
înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară
când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe
perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de
iarnă, când nu aveam niciun musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da,
Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a
Sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce
Domnul mi-a dat`.
Ispita - Pilda numărul 359
"Sunt
în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers
la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 =
12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine
să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau
să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră
frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar
acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i niciun rău. Mulţi gândesc
mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la
cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin prin casă. Vreau să văd dacă a
observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie,
atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat
total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în
sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12.
Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani
înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani.
Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a
observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi
să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de
mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de
500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest
lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două
monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi
mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am
voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş
vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o
veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele...".
___
Ispita
este o momeală puternică, însă nu este mai puternică decât
suportabilitatea spirituală a fiecărui om în parte. Rugăciunea este cea
care face diferența între o inspită nematerializată și una
materializată în faptă. Roagă-te la Dumnezeu, omule, când ești ispitit
să faci ceva rău - spune cu credință, în minte, de câteva zeci de ori
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru
Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa",
şi, cu siguranţă, vei primi ajutorul necesar să nu cazi în ispită, asta
dacă îţi vei dori şi tu să nu cazi.
O bucăţică de lemn - Pilda numărul 360
La
ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare:
`De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?`. `Un semn al
învierii ar fi mai bine`, era de părere un altul. Atunci m-am aşezat
lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară. Bunicul şi Mihael au
mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă.
Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă.
Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă,
chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit
cu un strat de gheaţă. `Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă
Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!`. Bunicul îl
avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse
insistent: `Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!`. Dar cuvintele
bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi
acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul
îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu
alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l
salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului
i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân
această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi
puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult
timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile
care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. `Nu, strigă el
deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a
salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi,
vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine! N-a
mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a
continuat: `Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru
cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii`.
___
Pe
cruce, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit. Pe cruce,
El şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul
păcatului strămoşesc. Crucea este sfântă!
Oul lui Jonathan - Pilda numărul 361
Un
băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu
un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta.
La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii
normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din
efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici,
cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai niciun progres. Cu greu
putea să scrie şi să vorbească.
A venit primăvara şi copiii se
bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit
copiilor istoria învierii lui Iisus şi, pentru a sublinia schimbarea,
adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui
copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să
reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-au înapoiat
învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da,
spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei
noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este
oul meu!". În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim
că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat".
În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ.
Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol.
"Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a
înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei
sale!". Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să
spună niciun cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un
altul. Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamnă
învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?". Încurcată,
învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!". El a privit
direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Iisus a fost
gol!". Pentru o vreme nimeni nu a scos niciun cuvânt. Când învăţătoarea
şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era
gol?". "Da, a răspuns el, Iisus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar
Tatăl său L-a înviat din morţi!". Învăţătoarea a fost profund
impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era
considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât
toţi ceilalţi copii.
Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost
mirarea celor veniţi la înmormântare, să-şi ia rămas bun de la el,
când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.
___
Câteodată,
oamenii considerați a fi niște înapoiați, niște handicapați, înțeleg
mai bine niște aspecte care pentru oamenii normali sunt de neînțeles.
Oamenii handicapați sunt tot oameni. NU trebuie să fie disprețuiți,
subapreciați, marginalizați și maltratați, pentru că sunt oameni la fel
de prețioși, în fața lui Dumnezeu, precum toți ceilalți oameni.
Maximilian Kolbe - Pilda numărul 362
Într-un
lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor
săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să
dezerteze, alţi zece, însă, trebuiau să îndure moartea prin înfometare.
Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se
văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său.
Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest
lucru?". Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic.
Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie". Apoi cei zece deţinuţi
au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră
nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau
ţipete şi înjurături. De data aceasta, însă, gardienii, spre
surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni, cântece
religioase și laude la adresa lui Dumnezeu, până când şi ultima voce se
stinse.
Hristos este viu! - Pilda numărul 363
Era
într-un penitenciar al securităţii din Moscova. O deţinută, cu numele
Arsenief, povesti o întâmplare din acest loc al terorii: "Într-o seară,
o tovarăşă de celulă îmi şopti la ureche: "Ştii ce zi este mâine?
Mâine este Paştele!". Era Paştele aşa de aproape? Paştele reprezintă
bucurie pentru întreaga omenire. Doar noi eram excluse de la această
bucurie. Mergeam tristă de-a lungul coridorului. Deodată izbucni un
strigăt în liniştea apăsătoare: "Hristos a înviat!". Cine îndrăznise
oare să strige acest salut pascal? M-am uitat la însoţitoarea mea. Ochii
ei mari luminau în chipul ei palid. Atunci răsună răspunsul, cu voci
bucuroase, din fiecare celulă: "Adevărat a înviat!". Gardienii, miraţi,
înlemniră. O asemenea obrăznicie, cum gândeau ei, nu li se mai
întâmplaseră niciodată. S-au repezit asupra tinerei fete şi au luat-o cu
ei. După patru zile se întoarse în celulă. Faţa îi era slăbită de tot.
Fusese dusă într-o celulă, unde drept pedeapsă nu primi căldură şi
mâncare. "Am vestit totuşi în închisoare Vestea cea Bună a Paştelui",
îmi spuse ea cu faţa luminândă. Toate celelalte nu contează! Am rămas
încremenită. Deşi fusese pedepsită, am simţit în interiorul ei o
fericire şi o bunăstare sufletească incredibile. Pedeapsa nu îi făcuse
niciun rău, ci din contră, îi făcuse un bine inimaginabil.
___
„...Nu
te teme (omule), ci vorbeşte şi nu tăcea (propovăduiește tot ce este
bine plăcut Mie), pentru că Eu (Dumnezeu) sunt cu tine şi nimeni nu va
pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău” (Faptele Sfinților Apostolilor
18:9, 10).
Hristos a înviat! - Pilda numărul 364
La
o întrunire numeroasă a partidului dintr-un oraş nu departe de
Moscova, un funcţionar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe
ascultătorii săi că nu poate exista niciun Dumnezeu şi că nici n-a
existat vreunul. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse
întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu
cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă
un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce
conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o
privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi
strigă: "Hristos a înviat!". Cu toţii se ridicară în picioare şi
răspunseră într-un cuget: "Adevărat a înviat!".
Cel mai simplu lucru - Pilda numărul 365
Odată,
o femeie cochetă îl întrebă pe un înţelept cum de este posibil să
creadă oamenii în înviere. Probabil se aştepta ca înţeleptul să se
simtă a fi incapabil de a da un răspuns. Dar el îi răspunse respectuos:
"Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a
creat o dată pe oameni, poate să-i creeze şi pentru a doua oară".
Pâinile din piatră - Pilda numărul 366
A
fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie
foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de
zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o
zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi
copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i
spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!".
"Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?". "Dar
tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată
în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de
pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!". Şi săraca plecă cu
lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor
ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să
ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face
nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le
spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!".
Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi
stat aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii,
coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi
constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se
sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru
femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. "Femeie, îi
spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a
transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar
reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!". Apoi femeia bogată
se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa
femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.
Minunea de neînţeles - Pilda numărul 367
Un
om care-şi bătea joc de credinţă veni la un preot şi-l întrebă: "Cum
este posibil ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele
lui Hristos?". Preotul îi răspunse: "Dacă corpul tău transformă hrana,
pe care o mănânci, în carne şi sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu
acest lucru?". Omul nu se dădu bătut: "Cum este posibil ca să fie
Hristos întreg în Sfânta Împărtăşanie?". Preotul îi răspunse: "Un peisaj
care se află înaintea ta este aşa de întins, aşa de mare, iar ochii
tăi aşa de mici. Şi totuşi imaginea acestui peisaj mare este în ochii
tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul Sfintei Împărtăşanii
să fie prezent Hristos întreg?". Omul îi mai puse o întrebare: "Cum
poate să fie prezent Hristos în acelaşi timp în toate bisericile
voastre?". Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea,
apoi aruncă oglinda pe jos şi spuse: "Acum şi tu poţi să vezi imaginea
ta, în acelaşi timp, în fiecare din aceste bucăţi de oglindă!".
O frumoasă amintire - Pilda numărul 368
Într-un
sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soţia
sa Linda şi cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia şi Lucia. El
lucrase mulţi ani ca pescar. Dar de câteva luni era şomer, deoarece
firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza
falimentului. Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia şi să
meargă într-un oraş mare, la mare distanţă de sat, pentru a găsi ceva de
lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi consumat
imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama şi copiii
erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe pentru a
câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar şi Marco era trist pentru că nu
ştia când avea să-şi revadă copiii şi soţia. Se gândi toată ziua ce ar
putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul
absenţei sale şi, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.
Se
făcuse seară şi toţi erau aşezaţi în jurul mesei. Fiecare ştia că
această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o
tăcere ca de moarte şi toţi ştiau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul şi
spuse: "Nu ştiu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o
amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc şi să mă întorc. Dar
şi eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă
iubiţi şi să mă aşteptaţi. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuşi există ceva
care ne va ajuta, ca voi să vă amintiţi de mine, iar eu de voi. Când
veţi fi împreună şi veţi mânca pâinea la această masă, atunci să vă
aduceţi aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi
afla". "Minunat!" strigară copiii, şi, deşi nu mai aveau să-l vadă un
timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau trişti, fiindcă ştiau că
de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masa, tatăl era
prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o
adevărată sărbătoare pentru aceşti copii şi pentru mama lor.
Comoara simplă dar de nepreţuit - Pilda numărul 369
Înnorată
era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist
era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se
furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii,
şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea
mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie
stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici.
În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos
unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva
despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl
chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era
transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la
piept; probabil o comoară, sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe
buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.
Ne uităm unul la altul - Pilda numărul 370
Un
preot ortodox paroh merse într-o zi în biserică şi observă cum un
simplu ţăran era îngenuncheat în faţa Sfântului Altar, lângă
catapeteasmă. Acesta nu se gândea la nimic. Foarte mulţi oameni veneau
la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu
grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că
ţăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el şi-l întrebă:
"Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?". Şi
ţăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh". Şi, arătând spre
Sfântul Altar, continuă: "Eu mă uit la el şi el se uită la mine. Atâta
tot şi nimic mai mult".
O casă spre supravieţuire - Pilda numărul 371
Un
tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale
să miroasă şi apoi îi explică: "Un popor de albine este format din mii
şi mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume.
Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubaţie, hrănesc
poporul şi-l apără de duşmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O
suită de albine tinere o înconjoară, o însoţeşte oriunde merge, îi
aduc de mâncare, o mângâie şi toate acestea le fac albinele de la sine,
fără a întreba sau a sta pe gânduri. Apicultorul, părintele lor, le-a
construit stupul. Albinele ştiu că el este prezent, simt prezenţa lui
în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă faţă de ele.
Desigur că nicio albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate ştiu
că el există. Şi dacă o albinuţă ar zice: "Nu cred în tatăl meu" şi "el
nu mi-a construit casa", albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra.
"Totuşi, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine". "Da, îi răspunse
tatăl. Dar ştiu că noi nu ne-am creat pe noi înşine, precum albinele de
altfel. Ştiu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul
originii noastre şi la faptul că există un loc care se potriveşte
perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică,
mămica ta şi cu mine".
În Biserică este ceva ce trebuie `construit`? - Pilda numărul 372
Aproape
o sută de copii se adunaseră la o Biserică Ortodoxă dintr-un sat de
şes din Rusia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu
văzuseră o Biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o
discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă
gheaţa, a fost: `Cum se numeşte casa în care ne aflăm?`. Toţi strigară:
`Biserică`. `Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte
Biserică?`. Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse:
`Pentru edificare`. Episcopul se bucură nespus. El întrebă: `Dar dacă
tu spui `edificare`, înseamnă că aici în Biserică există ceva ce
trebuie construit, edificat?`. Băieţelul nu zăbovi să răspundă:
`Trebuie să construim viaţa veşnică în inimile noastre`. Niciodată nu
primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învăţătorii copilului,
întrebaţi fiind mai târziu, nu ştiau de unde avea el acest răspuns. În
cărţi nu se găsea acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde
mergea. El spunea: `De la un băieţel am învăţat ce trebuie `construit`
într-o Biserică`. Într-o Biserică creştinii adevăraţi sunt aceia care
se ajută să construiască reciproc viaţa veşnică în inimile lor`.
Încrederea - Pilda numărul 373
Un
turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile
lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: `Cum va
putea fiecare să-şi recunoască animalele?`. Dar după ce animalele s-au
adăpat, un păstor luă toiagul şi strigă: `Men-ah!` (Veniţi după mine!).
Şi imediat se formă turma în spatele său. Apoi al doilea păstor strigă
la fel şi oile îl urmară. Atunci turistul îl întrebă pe ultimul păstor:
`Oare m-ar urma şi pe mine oile tale?`. Omul dădu din cap şi spuse:
`Încearcă!`. Turistul se îmbrăcă cu mantaua şi turbanul păstorului, luă
toiagul şi strigă: `Men-ah!`. Dar nicio oaie nu-l urmă. `Doar dacă un
animal este bolnav, îi spuse păstorul zâmbind, îl urmează pe cel
necunoscut, pentru că nu mai este capabil să recunoască glasul şi
învăţătura adevăratului său păstor`.
Marele mister - Pilda numărul 374
Se
povesteşte că un Sfânt se plimba odată pe ţărmul mării gândindu-se la
misterul Sfintei Treimi (a lui Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh).
Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletuşă într-o gaură mare
făcută de el. `Ce faci aici?`, îl întrebă Sfântul. `Vreau să torn apa
din mare în această gaură`, răspunse copilul. Atunci Sfântul începu să
zâmbească şi-i spuse: `Asta nu vei reuşi niciodată!`. Copilul se ridică
în picioare şi, privind la el, îi spuse: `Fac exact ca şi tine. Totuşi,
mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletuşă, decât să
înţelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minţi!
___
Omule,
nu întreba cum Treimea este Treime, pentru că Trinitatea este de
nepătruns (este enigmatică, misterioasă). Dar, dacă eşti curios despre
Dumnezeu, mai întâi spune-mi despre tine şi despre lucrurile care se
referă la tine. Cum are sufletul tău existenţă? Cum este mintea ta pusă
în mişcare? Cum îţi produci conceptele/noţiunile mentale? Cum se face
că eşti şi muritor şi nemuritor? Dar, dacă eşti ignorant de aceste
lucruri care au legătură cu tine şi sunt în tine, atunci cum de nu te
cutremuri la gândul de a cerceta lucrurile sublime ale cerului?
Totuşi,
omule, trebuie să ştii că sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl,
din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh.
Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei
Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca, totuşi, să înţelegi nenaşterea
(Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la
nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul, şi, astfel, Biserica se
apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L
întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp,
neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Doctrina ortodoxă a
Trinităţii, una dintre cele mai importante, învaţă unitatea Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh, ca trei Persoane (greek: hypostases),
într-o singură Fiinţă divină (greek: ousia). Potrivit acestei doctrine,
Dumnezeu există ca trei Persoane, dar este un singur Dumnezeu, ceea ce
înseamnă că Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh au exact aceeaşi
natură sau ființă ca Dumnezeu-Tatăl, în orice fel. Oricare ar fi
atributele şi puterea lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi
Dumnezeu-Sfântul Duh au, de asemenea.
Noi, creștinii ortodocși, și nu
numai noi, ne închinăm lui Dumnezeu în Treime, și Treimii în Unime.
Nici amestecând ipostasurile, nici despărțind ființa. Căci altul e
ipostasul Tatălui, altul al Fiului, altul al Sfântului Duh: Ci Tatălui,
și Fiului, și Sfântului Duh una e dumnezeirea, deopotrivă mărirea,
împreună veșnică măreția. Cum e Tatăl, asemenea Fiul, asemenea și
Sfântul Duh. Nezidit e Tatăl, nezidit Fiul, nezidit și Sfântul Duh.
Necuprins e Tatăl, necuprins Fiul, necuprins și Sfântul Duh. Veșnic e
Tatăl, veșnic Fiul, veșnic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei veșnici,
ci Unul veșnic. Precum nu trei nezidiți, nici trei necuprinși, ci Unul
nezidit și Unul nemărginit. De asemenea atotputernic e Tatăl,
atotputernic Fiul, atotputernic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei
atotputernici, ci Unul atotputernic. Astfel Tatăl e Dumnezeu, Fiul
Dumnezeu, și Sfântul Duh Dumnezeu. Și totuși nu trei dumnezei, ci unul
Dumnezeu. Astfel Tatăl e Domn, Fiul Domn, și Sfântul Duh e Domn. Și
totuși nu trei domni, ci unul e Domnul.
Tatăl de nimeni nu S-a făcut,
nici zidit, nici născut. Fiul din Tatăl singur e: nu făcut, nici
zidit, ci Născut. Sfântul Duh din Tatăl e: nu făcut, nici zidit, nici
născut, ci purcezând. Unul, dar, e Tatăl, nu trei tați; unul Fiul, nu
trei fii; unul Sfântul Duh, nu trei duhuri sfinte. Și în această
Treime, nicicare nu e mai înainte sau mai pe urmă, nicicare mai mare
sau mai mic: Ci toate cele trei ipostasuri împreună veșnice sunt
laolaltă și împreună deopotrivă. Astfel încât întru toate, cum mai sus
s-a spus, Unimea în Treime, și Treimea în Unime să se cinstească.
Urmând,
aşadar, Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica
Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane
(ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia).
Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în
care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt
cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă
(gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una
dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi
înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi
vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu este unul după fire, o
singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane
dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una
într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe
toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre ele. Toate se fac de
Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui,
prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte
aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului.
În a Sa Fiinţă,
Dumnezeu este dincolo de înţelegere nu numai pentru oameni, ci și
pentru îngeri: ` Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină
neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate
să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin ` (1Timotei
6:16).
Despre regele care voia să-l vadă pe Dumnezeu - Pilda numărul 375
Un
rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse
îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi
să i-l arate pe Dumnezeu. Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor
care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse:
"Priveşte la el!". Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi
strigă: "Vrei să orbesc!?". Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate,
soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu. Cum vrei
tu să poţi rezista înaintea lui Dumnezeu însuşi?
Un om binecuvântat - Pilda numărul 376
Un
soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie
următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El
m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă
ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am
rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să
devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta
viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu
am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai
bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate
rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".
De ce să ne rugăm? - Pilda numărul 377
Un
sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă
o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi
dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi
te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti
bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu
Iisus, Prietenul meu".
Omul modern, orb în faţa adevărului - Pilda numărul 378
Un
om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare
şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi
susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata
morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate
sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe
acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta?
spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi
cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi
răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".
O convorbire între omul rugător şi Dumnezeu - Pilda numărul 379
Omul - Tatăl nostru care eşti în ceruri...
Dumnezeu - Da! Spune-mi despre ce este vorba?
Omul - Sfinţească-se numele Tău...
Dumnezeu - Zici aceasta în mod serios?
Omul - Ce să spun în mod serios?
Dumnezeu - Că vrei să sfinţeşti numele Meu. Ştii tu ce înseamnă asta?
Omul - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu?
Dumnezeu
- Înseamnă că vrei să Mă cinsteşti, că Eu sunt unicul lucru important
pentru tine, că numele Meu este valoros în ochii tăi.
Omul - Aha!... Acum înţeleg. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Dumnezeu - Faci tu ceva pentru asta?
Omul
- Ca să se facă voinţa Ta? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la
biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...
Dumnezeu -
Însă eu vreau mai mult de la tine. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată,
ca obiceiurile rele cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să
te înveţi să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine, ca toţi cei
care intră în contact cu tine să fie ajutaţi. Vreau ca flămânzii,
întristaţii, însetaţii, dezbrăcaţii pe care îi întâlneşti, să-i
hrăneşti, să-i mângâi cu iubire, să-i adapi, să-i îmbraci, după putinţa
ta..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci, de fapt, pentru Mine.
Vreau să îţi vezi păcatele, să te căieşti pentru ele, să ţi le
spovedeşti, să te lupţi cu tine însuţi ca să nu le mai faci şi să-ţi
îndrepţi viaţa în bine.
Omul - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii Tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-Te la ei!
Dumnezeu
- Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi, într-adevăr, să se împlinească
voinţa Mea. Dar aceasta începe, de fapt, de la acela care cere acest
lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau Eu, poţi deveni un vestitor
al lucrărilor Mele.
Omul - Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...
Dumnezeu
- Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea
ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei
lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
Omul - Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
Dumnezeu - Şi Vasile!
Omul
- Vasile? Acum iarăşi începi cu asta? Tu ştii prea bine că mă face de
ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în
serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie
că asta mă supără.
Dumnezeu - Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta?
Omul - N-am vrut chiar aşa...
Dumnezeu - Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet?
Omul - Nu, asta mă îmbolnăveşte.
Dumnezeu
- Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi
Eu. Poate vei pierde ceva, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi
va aduce bucurie în suflet.
Omul - Hm! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
Dumnezeu - Eu te voi ajuta, trebuie doar să vrei şi să faci primul pas în acest sens!
Omul - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Dumnezeu - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
Omul - Cum voi reuşi eu să fac acest lucru?
Dumnezeu
- Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de
bani, educaţia... Nu-i da ispititorului nicio şansă!
Omul - Cred că
această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care
le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu
viaţa mea cotidiană.
Dumnezeu - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
Omul - Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeu
- Ştii ceva? Când oamenii încep să Mă ia în serios, să se roage cu
credinţă, să Mă urmeze şi să facă voinţa Mea, când ei lucrează pentru
venirea împărăţiei Mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci Eu
simt o bucurie nesfârşită.
Casa cea nouă - Pilda numărul 380
Îmi
construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani
pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu
ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam
eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru
a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care
era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai
putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât
de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre
inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge
ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre
apele abundente care vor spăla toate casele?". Eu i-am răspuns: "Mi-am
construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja,
gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera
toate economiile tale investite în casă. De asemenea, se vorbeşte de
explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi". "Mi-am
construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de
aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine
ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar
transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din
cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului". "Mi-am construit
casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la
mine agitat şi nervos: "De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse
el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce
ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?". Şi eu i-am
răspuns: "Pe...". Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: "Spune-mi,
Rösler!". "Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite
urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care
odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea
oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în
râs". "Pe ce, deci?". Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl
meu: pe încrederea în Dumnezeu".
Rugăciunea şi şoricelul - Pilda numărul 381
Trăia
un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu
Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un
şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i
ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la
şoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?". "Mi-e foame", a
răspuns şoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul.
Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poţi să vorbeşti frumos cu
Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un
şoricel?".
Unde locuieşte Dumnezeu? - Pilda numărul 382
Un
preot a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o
întrebare: `Unde locuieşte Dumnezeu?`. Ei începură să râdă de el: `Ce
spuneţi? Priviţi, întreaga lume este plină de slava Lui`. Şi acel preot
răspunse el însuşi la propria-i întrebare: `Dumnezeu locuieşte acolo
unde este lăsat să intre`.
___
Omule, dacă tu nu Îl laşi pe Dumnezeu să locuiască în inima ta, El nu va intra şi nu va locui în ea.
Nimeni nu mă caută - Pilda numărul 383
Nepoţelul
unui preot se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de
vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină
şi să-l caute. După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea
sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, el observă că acel
băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, începu să plângă şi
merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti
colegi ai săi. Atunci preotul îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i
spuse: "Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: "Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să
mă caute".
___
Omule, caută-L mereu pe Dumnezeu, pentru că El
chiar există, dar ţine cont de faptul că Dumnezeu este...iubire şi
lumină (adevărate, nu false).
"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este iubire şi cel
ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.
Dumnezeu este lumină" (1 Ioan 4:8, 16; 1:5).
Cei dintâi paşi - Pilda numărul 384
Elevul
îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că
cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de El, simte câteodată o
abandonare şi o îndepărtare?". Profesorul îi răspunse: "Când un tată
vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l
ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge
spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl
lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când
copilul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare".
Credinţa falsă - Pilda numărul 385
Într-un
oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare
înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de
senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu
strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi
întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi.
Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi
primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă:
`Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînţeles!`,
îi răspunse spectatorul. `Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior
şi eu te voi duce pe partea cealaltă`. Dar el refuză.
___
Aşa
suntem şi unii dintre noi, oamenii. În sinea noastră spunem că avem
credinţă în Dumnezeu, dar când suntem puşi în situaţia de a ne mărturisi
credinţa, nu o facem, din diverse motive total subiective (din ruşine,
de pildă - în faţa cuiva nu ne închinăm sau nu facem ceva bine plăcut
lui Dumnezeu, de teamă să nu creadă acel cineva că suntem nebuni sau
proşti, de exemplu). Cei care procedăm aşa nu ne numim creştini
(credincioşi) adevăraţi, ci creştini spoiţi, credincioşi ipocriţi, de
moment, din păcate. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim toţi creştini cu
adevărat, în totalitate, constanţi în credinţă, şi la bine şi la rău,
spre câştigarea mântuirii, amin.
Îndrăzneala credinţei - Pilda numărul 386
Într-o
noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră
casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu.
Incendiul arăta îngrozitor. Deodată, părinţii observară că fiul lor cel
mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările
incendiului şi, de aceea, se ascunse înăuntru, într-un colţişor.
Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la
etaj, se deschise brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl
observă şi-i spuse cu putere: `Sări! Aruncă-te`. Copilul văzu doar fum
şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: `Tată, dar nu te văd!`.
Şi tatăl îi spuse: `Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns.
Sări!`. Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl
prinse.
___
Omule, Dumnezeu îţi spune în fiecare zi să sări
din focul întunericului. Lasă-ţi inima şi conştiinţa să audă vocea lui
Dumnezeu şi, deşi Tu nu Îl vezi, sări din focul întunericul în care,
poate, eşti cuprins, mai mult sau mai puţin, având credinţa
nezdruncinată că vei fi prins de El. Sărind îţi vei găsi salvarea în
braţele lui Dumnezeu, care te va sălăşlui în lumină. Încercă, nu vei
regreta, aşa cum sigur vei regreta dacă nu vei încerca.
A uita chipul mamei - Pilda numărul 387
Într-o
clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă
chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul
clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din
cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească.
Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă
iubitor: "Ce te doare?". Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum
arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl
înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii
tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou
la mămica ta!". Copilul merse acasă şi, nu după mult timp, se
întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze
bucuros.
Când este duminică? - Pilda numărul 388
Animalele
se adunară într-o zi laolaltă. Şi ele voiau să aibă duminică. Leul
spuse furios: `Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o
gazelă`. Calul spuse: `Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot
spune că este duminică`. Animalul leneş căscăl ung: `Pentru ziua de
duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai
bine`. Păunul spuse cu mândrie: `Un set de pene noi sunt suficiente
pentru duminica mea`. Aşa discutară animalele ore în şir şi toate
dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru niciunul nu fusese duminică.
Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: `Dar nu ştiaţi că
duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten,
în timpul Sfintei Liturghii, în Biserică?`.
Roagă-te şi munceşte - Pilda numărul 389
Câţiva
pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o
furtună mare. Ei s-au înfricoşat aşa de tare, încât şi-au aruncat
vâslele şi au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se
îndepărtă de ţărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă
spuse celorlalţi: "Cum, v-aţi aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui
Dumnezeu şi vâslind spre ţărm ne putem salva".
Frica de Dumnezeu - Pilda numărul 390
Preotul
Samuel - aşa se povesteşte într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe
când împărăteasa îşi pierduse brăţara. O găsi el. Un herald merse prin
tot imperiul şi striga: "Cine găseşte brăţara împărătesei şi o
înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel
care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul.
Preotul aşteptă până trecură cele 30 de zile şi abia după aceea o
înapoie. Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?". "Ba da!",
răspunse preotul. "Şi n-ai auzit anunţul heraldului?". "Ba da, l-am
auzit"."Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?". El îi răspunse: "Am
procedat astfel pentru ca să nu poţi spune că m-am temut de tine, ci că
am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse:
"Binecuvântat fie Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh".
Ce este creştinesc? - Pilda numărul 391
Un
om a căzut într-o fântână adâncă şi a strigat după ajutor. Pe acolo a
trecut Buda, a auzit strigătul său şi l-a mângâiat, spunându-i: "Toată
viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!". Mai târziu a trecut
pe acolo Muhammad ibn Abdallah (Mahomed), dar, împovărat de
principiile musulmane restrictive, a ignorat omul căzut şi a mers mai
departe. Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea
ghizdelei fântânii şi i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage
afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuşi. De
aceea a căzut şi mai adânc în mâl. A trecut şi Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, pe acolo. A aruncat mantia de pe El, a coborât în fântână,
l-a luat pe cel sărman pe umeri şi l-a adus la lumina zilei.
___
Cei care cred în Iisus Hristos şi Îl urmează se mântuiesc, nu cei care cred în învăţători mincinoşi şi idoli.
„Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat
(Iisus Hristos), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3:16).
Niciun loc fără Dumnezeu - Pilda numărul 392
Un
păgân îi puse odată preotului Josua următoarea întrebare: `De ce a
ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?`.
Preotul răspunse: `Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi
pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau
niciun răspuns. De aceea, îţi spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat
mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ niciun loc în care să nu
poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine`.
___
`Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El.
Dacă
zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu
săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în
lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul
Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat` (1 Ioan 1:5-7).
Dumnezeu este prezent - Pilda numărul 393
Un
înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume,
îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi
mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua
următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în
apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă
apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?".
"E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?". "E sărată".
"Dă apa afară", spuse tatăl. Băiatul făcu întocmai şi observă că în
timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi
înţeleptul zise: "Nu poţi să-L vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în
realitate El este prezent".
Legenda celor doi piţigoi - Pilda numărul 394
Într-o
pădure se aflau doi piţigoi, care trăiau fericiţi în acel loc pentru
că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă şi în cele
din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum
obişnuiau ei, s-au pus la vorbă şi unul dintre ei i-a spus celuilalt
piţigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermişor şi eu să-ţi dau o pană?".
Celălalt piţigoi stătu puţin pe gânduri şi apoi spuse: "Dar de ce nu?
Bine, îţi voi aduce". A doua zi, primului piţigoi îi veni o idee
grozavă. Merse la celălalt şi-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face acelaşi
lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermişor, iar eu îţi voi da o
pană?". După câteva momente de gândire, celălalt piţigoi îi răspunse:
"Bine, sunt de acord!". Acest lucru se întâmplă zile în şir până se făcu
primăvară. Acum când primul piţigoi a vrut să-şi ia zborul de pe
creanga unde-şi petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea
nicio pană.
Coşul de nuiele - Pilda numărul 395
Un
tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi
dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea niciun efect asupra lui. Ba
mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre
degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze
rugăciunea. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în
pustiu, care era un maestru al rugăciunii. Deci se hotărâ să pornească
la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am
apucat de rugăciune, dar n-am simţit niciun efect în viaţa mea. Şi,
auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un
sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea
rugăciunii?". "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu.
Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu
apă". Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la
înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de
data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia
oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că niciun
pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a
fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa
se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai
fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea
curăţă. Ea curăţă sufletul omului".
A înseta după Dumnezeu - Pilda numărul 396
Cum
poţi să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Şi cum poţi
să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu, dacă şi-a pierdut
această sete şi dacă se automulţumeşte cu bere şi ţuică, cu televizorul
şi maşina?
Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un
lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în
zilele noastre la o măsură aşa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi
o batjocură. Da cum să-l faci să bea singur? Pare că nu există decât o
singură soluţie: trebuie să aduci un măgar însetat, care să bea cu
poftă şi cu plăcere alături de tovarăşul său. Dar fără să facă teatru,
ci pur şi simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe
colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra
găleţii cu apă şi să soarbă cu poftă apa răcoritoare.
Ceva nu este în regulă! - Pilda numărul 397
Ochiul
spuse într-o zi: `În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un
munte. Nu-i aşa că-i frumos?`. Urechea pândi şi, după o clipă, spuse:
`Unde se află un munte? Nu văd nimic!`. La care mâna spuse: `Încerc,
fără succes, să-l ating. Nu găsesc niciun munte`. Nasul spuse: `Nu
miros nimic. Nu este niciun munte în apropiere`. Atunci ochiul se
întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre
această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie: `Ceva
nu e în regulă cu ochiul`.
___
Omule necredincios, ceva nu
este în regulă cu tine. Tu crezi că-L poţi vedea pe Dumnezeu cu
ajutorul celor 5 simţuri ale tale? Oh, te înşeli amarnic, mai ales că,
nevăzându-L astfel, nu crezi în existenţa Lui, sau crezi numai când îţi
convine, eventual nici atunci. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi
simplu să apară în faţa ta, omule, și a întregii lumi pentru a
demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, tu și întreaga
lume nu ați mai avea nevoie de credinţă. Aşadar, tu să faci bine doar
să crezi în El, fără să cauţi să-L vezi, iar inima ta va putea să-I
simtă prezenţa, atunci când tu vei fi pregătit cu adevărat.
Încrederea în prezenţa tatălui - Pilda numărul 398
Într-un
spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl
adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. "Tată, strigă
băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi
spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise şi, astfel,
rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie.
Când era pe
punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse:
"Tată, eşti aici?". Apoi narcoza începu să-şi facă efectul. "Acum
puteţi pleca", se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia
trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că
voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci
rămâneţi!". Operaţia fu un succes. Când se trezi copilul, tatăl încă îl
mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: "Tată,
eşti aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia
că tatăl său va rămâne lângă el.
Mulţumim pentru ajutorul Domnului - Pilda numărul 399
Doi
fermieri americani, care locuiau la distanţă mare unul de celălalt,
s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc.
Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la
locul de întâlnire stabilit. Când, în cele din urmă, s-au întâlnit,
unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai
sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har
Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică
teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat
am căzut în genunchi şi I-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca
prin minune, de o moarte sigură". Cel de-al doilea fermier spuse:
"Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat
ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat
niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut
în niciun pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut
întâmpla...!".
Puterea ascunsă - Pilda numărul 400
Într-o
legendă se povesteşte că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe
bătrânul şi învăţatul monah Paulinus, ca să-i ceară un sfat. Regele
stătea mirat în faţa teancurilor întregi de cărţi şi folii. "Te admir,
Paulinus, spuse el, pentru că-ţi permiţi să aduni înţelepciunea divină
în aceste cărţi didactice". "Te înşeli, răspunse monahul şi-l conduse pe
rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage.
Din aceste mâini împreunate izvorăşte puterea lui Dumnezeu pentru lume,
şi nu din cărţile mele".
Rugăciunea unui copil şi a tatălui său - Pilda numărul 401
Un
copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi
rămâneau cuburi, când îi erau prea puţine. Tatăl îl primi la el şi-l
ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus. La rugăciunea de
seară, în cămăruţa sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Iisuse, ajută-mă
să fiu şi eu aşa de priceput ca tatăl meu". Tatăl auzi rugăciunea
fiului său. Apoi se rugă şi el: "Doamne Iisuse, ajută-mă să am şi eu o
încredere aşa de mare în Tine, ca şi copilul meu".
Gestul iubitor al bătrânei - Pilda numărul 402
O
bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei o
conduse la un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi
dintre ei alergau desculţi. În apropiere, un educator stătea şi-i
supraveghea. Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un
obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Imediat se prezentă
supraveghetorul la ea şi o întrebă: `Ce aţi ascuns în şorţul
dumneavoastră?`. Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a
putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un
portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: `Dacă
nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie`. Atunci bătrâna
deschise încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă.
Uimit, omul o întrebă: `Ce vreţi să faceţi cu acesta?`. Femeia răspunse:
`L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi
să se taie`.
Povestea vacii şi a porcului - Pilda numărul 403
Un
bogat se plânse odată la prietenul său: `Oamenilor nu le place de
mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am
lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă`.
Prietenul său îi răspunse: `Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a
porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: `Oamenii vorbesc mai totdeauna
numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai
multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le
consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi
sunt doar un porc. De ce oare? `Vaca se gândi un moment, apoi spuse:
`Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc, pe când
tu...`.
Voi sunteţi lumina lumii - Pilda numărul 404
Un
preot ortodox renumit, din Rusia, pe nume Filaret, a fost invitat
într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând
invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de
credincioşi, care-l conduseră la un stadion, unde îl mai aşteptau alte
zeci de mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, prreotul luă
cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece
întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu, deci, întuneric beznă şi
preotul întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?". Lumea răspunse că nu.
Preotul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii
luminiţa?". Cu toţii răspunseră că da. Preotul continuă din nou:
"Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel
orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din
jur". Preotul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci
aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul preotului şi se făcu o
lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit.
Preotul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele
de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".
Ţânţarul salvator - Pilda numărul 405
Într-o
zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nicio
ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om.
Țânţarul îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva
straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar
câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise:
"Trebuie să-l salvez pe om!". Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o
înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi imediat, dar
simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi
clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se
ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.
Flacăra cea sfântă - Pilda numărul 406
Un
om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni
la drum pentru a aduce acasă această luminiţă. Se gândi că cine are acea
lumină va trăi şi va fi fericit. Acum se afla deja pe drumul retur.
Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu
unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i
dea să aprindă focul de la flacăra sa. Iniţial nu voia, căci, se gândea
el, această flacără sfântă nu se potriveşte cu un lucru aşa de lumesc.
Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică
furtună care, în ciuda opoziţiei sale, îi stinse flacăra. Atunci îşi
aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit
să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut
pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munţi. Dar
până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.
Omul bun la suflet - Pilda numărul 407
Când
construiseră oraşul, oamenii s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc
operele mâinilor lor. Un om bun la suflet merse ziua întreagă cu
ceilalți oameni, de la casă la casă, şi-i le spuse tuturor câte o vorbă
bună. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i
prezentă propria casă. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară
din nou cu toţii; pe un podium înainta fiecare să-şi expună
caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de
construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă,
cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. După alfabet, veni şi rândul
omului bun la suflet. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe
umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot
ceea ce făcuse pentru casa sa.
Se făcu linişte. Deodată conducătorul
adunării se ridică în picioare. `Sunt uimit`, spuse el în timp ce
hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: `Sunt uimit că abia acum
a venit vorba de acest lucru. Acest om bun la suflet a fost peste tot
pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut
frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de
vizavi a făcut proiectul. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de
uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are
nicio casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii
caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă -
propun, de aceea, să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie`.
Legea superioară - Pilda numărul 408
Era
într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan. Un
bărbat trăia împreună cu fiul său bolnav în apartamentul închiriat al
medicului Kurt. Bineînţeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul
Jimmy, fiul chiriaşului său. Când sosise în ţară încă nu susţinuse
examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist
pentru copii. Și totuși, fu rugat să îl îngrijească pe băiat. El nu
acceptă, ci susţinu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a
treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea
fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i
se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se aplecă asupra lui Kurt şi-i
şopti: "Sunteţi doar medic. Vă rog, nu-l lăsaţi să moară!". Kurt ştia
bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el
expulzare şi sărăcie. Dar în faţa lui se afla un copil într-o baie de
transpiraţie şi cuprins de febră şi dureri îngrozitoare.
Zece zile la
rând se luptă Kurt pentru viaţa copilului. Dar în ziua când Jimmy a
reuşit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat.
Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunţat. În ziua următoare,
toţi locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept
reacţie niciunul nu se prezentă la muncă. Toţi merseră la tribunalul
din New York. Peste o sută de oameni au reuşit să intre în sală.
Judecătorul
privi cu uimire la mulţimea liniştită. "E vinovat sau nu e vinovat?",
întrebă judecătorul. Înainte de a-şi deschide gura Kurt, ceilalţi
oameni strigară cu putere: "E nevinovat!". "Linişte! strigă judecătorul
cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veţi mai face gălăgie". Atunci
privi la feţele lor trase şi la spinarea lor încovoiată şi-i întrebă:
"Ce vreţi voi?". Chiriaşul începu să-i povestească. Spre sfârşit îi
spuse: "De aceea suntem aici. Şi dacă-l amendaţi pe doctorul nostru, am
strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare şi zâmbi. Apoi
bătu cu ciocanul în masă şi spuse: "Aţi încălcat legea umană, pentru a
asculta de o lege superioară, cea divină. V-am achitat de greşeala
dumneavoastră".
Despre ulciorul care era din ce în ce mai valoros - Pilda numărul 409
Cu
mulţi ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile
şi fântânile au secat, toţi copacii, arbuştii şi păşunile s-au uscat
şi oameni şi animale au murit de sete.
Într-o noapte, o fetiţă a
plecat de acasă, cu un ulcior în mână, ca să caute apă pentru mama sa
care era bolnavă. Fetiţa nu găsi apă nicăieri şi, de oboseală, se
întinse pe iarbă şi adormi. Când se trezi şi se uită după ulcior,
acesta era aproape plin cu apă clară şi proaspătă. Fetiţa se bucură şi
voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, şi
fugi cu ulciorul acasă. Aşa de grăbită era, încât nu observă cum un
căţel se propti înaintea picioruşelor ei. Ea se împiedică şi căzu, iar
căţelul ţiui de durere. Fetiţa întinse mâna după ulcior. Credea că apa
s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ şi nu se vărsă
nici măcar o picătură. Atunci fetiţa turnă puţină apă în căuşul palmei
şi o întinse căţeluşului. Acesta linse şi deveni din nou vesel. Fetiţa
luă din nou ulciorul în mână şi iată că acum nu mai era din lemn, ci
din argint. Fetiţa alergă acasă şi i-l înmână mămicii. Mămica îi spuse:
"Şi aşa trebuie să mor, bea tu!". Dădu ulciorul fetiţei. În aceeaşi
clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetiţa nu s-a
putut opune mult timp şi duse ulciorul la buzele sale, când un drumeţ
intră în cameră şi ceru o înghiţitură de apă. Fetiţa luă ulciorul de la
gură şi i-o dădu lui. Şi iată, pe ulcior apărură deodată şapte
diamante mari şi din fiecare ţâşnea un izvor de apă limpede şi
proaspătă.
Iubirea poate da curaj pentru a trăi - Pilda numărul 410
Un
medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă.
Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de
difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la
nimic. La uşă sună cineva. `Nu vreau să văd pe nimeni`, îi transmise
vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era
pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. `Fără
dumneavoastră nu va apuca noaptea`. `Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide
ochii fiul meu`, îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent:
`Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!`. `Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi
părăsi`, spuse medicul. `Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi`. În
cele din urmă medicul se hotărâ să meargă cu el. Soţia îi făcu vii
reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi
plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al
ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea
lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: `Nu, prietene, nimeni nu-mi poate
plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte`. Ajungând acasă,
soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: `N-ai fost aici când ţi-a murit
băiatul. Dar iubirea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va
ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi`.
Te-am creat pe tine - Pilda numărul 411
În
drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse
picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal.
Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat
vulpii resturile. A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul
aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu
şi-şi spuse: "Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul
lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele". Aşa petrecu
el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un
picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care eşti pe un drum greşit,
deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă
pe handicapatul!". Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care
tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva
cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poţi
permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?". Pe
moment, Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns. Dar într-o noapte îi spuse:
"Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine, omule!.
Tu ai fi putut să ajuți acea fetiță, dar nu ai ajutat-o".
Iubirea - Pilda numărul 412
"Prietenul
meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l
caut şi să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse
ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil
este mort".Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav
rănit, având în braţe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe
amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest
cadavru?". "S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când
l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: "Ştiam, Jack, că ai să vii!".
Dumnezeu are nevoie de oameni - Pilda numărul 413
Veni
o furtună puternică şi Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din
matcă. Peste tot se zicea că ţara este sub apă. Printre cei cărora apa
le-a inundat casele era şi un ţăran temător de Dumnezeu. Când apa
pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el şi
familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin faţa lor.
Echipajul făcu din mână şi striga: "Veniţi! Vă vom duce în
siguranţă!". Dar ţăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va
salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior şi ţăranul
cu toţi ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă
şi oamenii din ea au strigat către ţăran să vină la bord. Dar ţăranul
răspunse la fel: "Lăsaţi, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca şi mai
mult. Ţăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiş şi să se ţină de
horn. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară
şi oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar ţăranul temător de
Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest
ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată
ţăranul. Atunci veniră valuri puternice şi luară acoperişul pe sus şi
duseră la vale pe toţi din familie.
Ţăranul muri, iar sufletul său
fu luat de îngeri pentru a fi dus să se închine în fața lui Dumnezeu.
Sufletul țăranului intră decepţionat la tronul celui Preaînalt şi-i
spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis şi ce ai făcut? De ce n-ai venit
în ajutorul meu şi al celor ai mei, când ne aflam în cea mai mare
strâmtorare?". Dumnezeu îi spuse calm: "Astă-seară ţi-am trimis de trei
ori o barcă...!".
Esenţialul - Pilda numărul 414
Într-o
anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a
poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile
ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie
de volume.
Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea".
După
zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele
spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi
esenţialul".
Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul
într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul
de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a
învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei
omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea
ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea și lumina".
Oaia cea neagră - Pilda numărul 415
A
fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe.
Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare
gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`.
Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată
chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca
celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă,
dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai
văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe,
curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat
culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca
celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o
aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse
la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre.
Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă
neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici
oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi
tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut
toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o
îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!`
În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum
n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o
huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul
nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse
neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât
să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi
mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele
se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru
că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe
care o avea.
Satul fără reguli - Pilda numărul 416
Lumea
din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea,
când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică şi zi de
lucru. Pentru elevi era prescris când începe şcoala, că trebuie să
aibă asupra lor o batistă şi să-şi spele acasă dinţii. Existau reguli
de circulaţie, reguli de cântat la pian. Erau într-adevăr multe
prescrieri şi oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide
aceste reguli. Părea frumos. Şcoala, fireşte, era goală pentru că toţi
copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea
soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele şi le-au lăsat să
funcţioneze zi şi noapte; când Peter a ieşit din apă, n-a mai găsit
pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el şi fugi de
acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuţa Esther de la etajul de
deasupra. Tocmai voia să-i strice păpuşa. "Ce faci aici, Esther?". "Nu
mai sunt reguli", spuse micuţa, luă păpuşa şi fugi din cameră. "Am fost
la şcoală", spuse Bruno. "Să nu mă minţi!", strigă tatăl. "Nu mai sunt
reguli. Deci nu am minţit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din
cauza muzicii gălăgioase. Mulţi nu mai găseau banii la locul lor;
copiii dormeau unde apucau; maşinile claxonau pe stradă fără rost,
stricau măsuţele care stăteau pe stradă.
"Unde sunt copiii? Cine a
stricat măsuţa mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliţia?". Dar la
numărul de telefon de la poliţie nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă
nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere. Încă
în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat,
iar unul a spus: "Aşa nu se mai poate trăi". "Nu, aşa nu mai putem
trăi", spuseră şi ceilalţi. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem
din nou reguli", strigară cu toţii.
Începură să facă din nou reguli.
Copiii să asculte de părinţi. Părinţii să-şi iubească copiii. Nu e
voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună
adevărul, în concluzie, să se țină cont de cele 10 porunci date de
Dumnezeu. "Vrem aceste porunci", spuseră cu toţii şi merseră pacifici
la casele lor.
A iubi pe toţi oamenii - Pilda numărul 417
În
timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski
(1821-1881) a fost bătut de un beţiv. La poliţie, el a rugat să-l
elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei
săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Şi
din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă.
Judecătorul se conformă acestei rugăminţi şi-l condamnă pe făptaş, doar
pentru stricarea ordinii publice, cu o amendă de şaisprezece ruble sau
patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl aşteptă pe
inculpat la poarta închisorii şi-i dădu şaisprezece ruble pentru a-şi
achita amenda.
Contează cum le spui! - Pilda numărul 418
Un
rege visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise,
îl întrebă pe un tâlcuitor ce vrea să însemne acest vis. `O, ce
nefericire mare, stăpâne!`, strigă acesta. `Fiecare dinte pierdut
înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!`. `Ce îndrăzneşti
să-mi spui, nebunule? spuse regele foarte nervos. Pleacă de la mine!`.
Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de
ciomag.
A fost chemat un alt tâlcuitor de vise şi a fost condus la
rege. După ce a ascultat visul, a spus: `Ce noroc! Ce mare fericire!
Dintre cei ai tăi, stăpâne, tu vei supravieţui!`. Atunci faţa regelui
se însenină şi spuse: `Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul
meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!`. Pe drum, vistiernicul îi spuse:
`Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul regelui diferit de primul
tâlcuitor, totuşi ai aflat o altă soartă?`. Cu zâmbetul pe faţă,
înţeleptul îi spuse: `Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri,
însă contează cum le spui!`.
Cea mai bună soluţie - Pilda numărul 419
Un
băieţel care se afla în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă
şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în
carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată
afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască
broasca. `Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie
procedat`. Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după
multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase afară capul şi picioarele şi
privi la băieţel`. Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase,
spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva, ci
încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu, dacă îl
vei sfătui de bine`.
Răspunde răului cu bine - Pilda numărul 420
Un
preot îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon
de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un
bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă
preotului, spunându-i: `Cum de ai curajul să-mi ceri bani?`. Şi-l
scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se
şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: `Asta a fost pentru mine. Acum
însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi`. Şi-i întinse
pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi
bani pe care îi avea la el.
Şopârla - Pilda numărul 421
Un
călător, care era entuziasmat şi interesat de lumea a treia,
experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte
condiţii de cazare şi mâncare, oamenii simpatici şi, de asemenea,
închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din
această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care, după verificări
amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El
deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar
pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui
dulap, unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere
ajutor din partea cuiva. În mijlocul disperării sale îi trecu prin
minte un gând: "Ai putea să încerci să iubești această şopârlă". Nu era
simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă
ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla
deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi
calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor.
Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza
lui însuşi".
Trecătoarea - Pilda numărul 422
Max
şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă
într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat
s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe
celălalt, ca nişte duşmani. Când Max ieşea din curtea sa, strigă la
vecinul său: "Hei, prostuţule!". Şi-i arătă fostului său prieten pumnul.
Peter răspunse: "Tu vorbeşti, care nu eşti decât un gândac de gunoi?".
Şi-l ameninţă şi el cu pumnul. Colegii lor de şcoală au încercat în
nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau
nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu
noroi. Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii
s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă.
Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea
piciorul afară. Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu
plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul
strălucea la lumina soarelui. Deodată, însă, se întunecă privirea sa.
Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă, de
asemenea, că ţinea în mâini o cărămidă. "Aşa, se gândi Max, vrei să
arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!". Fugi în
curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să
se apere. Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse
cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină
cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă. "Aha! spuse
Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă. Peter aduse o
a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea
de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi
Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele
margini stăteau vecinii celor 2 băieți: priveau la ei şi aşteptau să
vadă ce se va întâmpla. În fine, nu rămase decât un pas între ultima
piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După
mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o
broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?". Peter
zâmbi și îl îmbrățișă pe Max. Cei doi își cerură iertare unul altuia,
se împăcară și plecară să vadă broasca țestoasă.
Basmul despre antirăzboi - Pilda numărul 423
Când
Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la
bucuria creaturilor Sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era
mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l
întrebă: `Ce-ţi lipseşte?`. `O! răspunse mielul oftând. Sunt supus
tratamentului dur din partea altor animale! Ele au coarne ascuţite sau
copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ele pot să fugă
repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas
pradă samavolniciei duşmanilor mei`. Plângerea mielului îl mişcă pe
Dumnezeu. El spuse: `Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei și tu
gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea
ce-ţi vine-n cale?`. `O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de
instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele
instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută
să suport mai uşor suferinţele!`. `Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da
trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele
de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!`.
Lăcomia distruge fericirea - Pilda numărul 424
Erau
pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse
învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se
face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?". Mengtse arătă cu
mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi".
"Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este
cu fericirea adulţilor?". "Ca şi fericirea copiilor", răspunse
învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu
monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată
râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru.
Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au
înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus
fericirea?". "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?".
"Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi
oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei
ucide ceea ce ei doresc".
Clanţa uşii - Pilda numărul 425
Un
pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi
solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o
atmosferă pacifică. Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl
întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte
clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?". Tatăl,
nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa,
ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi
deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".
Îți stă în putere să reacționezi cum vrei - Pilda numărul 426
Un
om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o
maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în
cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat
miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie. Omul ar fi putut să
reacționeze negativ, dar a ales să reacționeze pozitiv și a avut și
beneficii.
Povestea omuşorului de sare - Pilda numărul 427
Un
omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de
întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi
uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă
niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa
ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este
asta?". Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai
departe: "Ce este aceasta, marea?". Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt
eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş
vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă
şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre
apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era
totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că
degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi
răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege".
Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se
dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că
înţelege marea din ce în ce mai bine.
Povestea bicicletei verzi - Pilda numărul 428
O
fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi
procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul
ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum.
Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această
culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O
altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o
vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru.
Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare
aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!". Fetiţa găsi că
galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta
este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai
frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din
nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse:
"Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!". Fetiţa începu să râdă, apoi luă
cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare, așa cum
decisese prima dată.
Sunt foarte bucuroasă - Pilda numărul 429
Un
copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. `Ce faci
aici?`. `Stau întinsă pe pământ`, îi răspunse piatra. `Şi când vine
noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?`. `Atunci stau tot
aici`, răspunse piatra. `Şi când plouă, ce faci?`, întrebă copilul.
`Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Când ninge şi este frig, iar
eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?`. `Atunci stau tot aici`,
răspunse piatra. `Sărăcuţa de tine!`, spuse copilul şi-o mângâie. `Nu
sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră,
precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau
liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ
când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă,
micuţule. Sunt o piatră, stau așa, asta mi-e menirea pe care mi-a
dăruit-o Dumnezeu, iar eu am acceptat-o pe deplin!`.
Lupul şi câinele - Pilda numărul 430
Era
odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile
gardului şi văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb
ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul".
Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge
bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori
pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri
nu ai voie să vânezi?". "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna
sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai
frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar
mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap
şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le
povestesc despre tine, sărăcuţul". Atunci câinele se aşeză pe pământ şi
lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în
schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna
următoare, însă, lupul muri de foame, deoarece nu găsi nimic de
mâncare.
Cel mai mare peşte - Pilda numărul 431
Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
"De-ar
trage un peşte mare!", spuse el. Numaidecât prinse o ştiucă puternică
şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de
puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în
apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din
marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine
întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".
În căutarea adevărului - Pilda numărul 432
Filozoful
rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o
convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări.
Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care
dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle
camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera
călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De
aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată
deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat. Noaptea a fost lungă
şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii
îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin
faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci
spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva
asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără
a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.
Ce este viaţa? - Pilda numărul 433
Într-o
frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în
pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toți se odihneau.
Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?". Toţi au
fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea
floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o
deschidere". Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o
floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi
strălucire solară". Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai
cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult
decât trudă şi muncă". Era cât pe ce să se işte o ceartă mare, dacă nu
ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi,
da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de
maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de
sus". Apoi veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe străzile
goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă
căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".
După lunga noapte
veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul
zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".
Coarda de chitară - Pilda numărul 434
A
fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea:
`Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai
lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi
apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase`. Nu putea să se uite
la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară
devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo
jos şi se gândea: `Aşa nu mai poate merge mult!`. Acolo era şi un
chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Promisese să nu
strunească nicio coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit
să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum
observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era
luată în considerare. El se gândea: `Dacă ai şti ce stă ascuns în tine,
ce muzică!`. Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de
afecţiune şi dorinţă. Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai
mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde
tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea
putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.
___
Dacă
te vei lăsa folosit, omule, în slujba luminii, vei gândi, spune și
face lucruri bune, dar dacă nu te vei lăsa folosit, vei fi automat în
slujba întunericului și vei gândi, spune și face lucruri rele. Spune DA
luminii!
Lelebum - Pilda numărul 435
A
fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă
până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte
nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea
sa cea mare se gândea el: `Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va
colora pielea mea în verde?`. Lelebum începu să consume doar lucruri
verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde,
ciorapi verzi. Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l
asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de
mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în
cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. `Până la urma urmei, tot
trebuie să devin gri`, se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni
din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau.
Şi dacă era desenat într-un caiet, niciun copil nu-l mai observa
pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să
i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou
oamenii? Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile
cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci
Lelebum se gândi: `Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un
pic`, şi sări în apă. Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea
să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa
de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi
stropi cu apă ca o fântână arteziană.
___
Omule, lasă
deoparte complexele de inferioritate fizică pe care le ai și pășește pe
drumul vieții tale așa cum te-a făcut Dumnezeu. Poți să fii urât
fizic, diferit de ceilalți, handicapat etc., NU contează cum arăți pe
dinafară, tot ce contează este interiorul tău. Dacă ai inima și
sufletul frumoase și curate, oh, ești un om bine plăcut lui Dumnezeu.
Îngrijește-te de frumusețea interioară, pentru că ea contează în fața
lui Dumnezeu!
Pentru a folosi bine timpul - Pilda numărul 436
Într-o
dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul
din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai
timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă
vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde 3-4 ore asistând la
Sfânta Liturghie, în Biserică". Acele ore, de fapt, nu sunt deloc
pierdute, ci câștigate pe deplin, pentru suflet și inimă ".
Povestea copacului şi a păsării - Pilda numărul 437
S-a
întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de
lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare.
Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi. Într-o zi,
copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu
mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la
el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva. "O, se plânse el, nu mai vreau
să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi,
mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul
cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!". Pasărea se
legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse:
"Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt,
cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de
la sine".
Mici şi neînsemnați, dar... - Pilda numărul 438
Într-o
grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini,
pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se
minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe
sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se
lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu
culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu
mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi
neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele
erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în
grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se
gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi".
Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l
lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de
spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!",
spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe
întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un
parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi
deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă:
"Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le
culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.
Depinde de cum privești - Pilda numărul 439
"Arăţi
aşa de nemulţumită", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce
mergeau spre fântână. "A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de
inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa
întotdeauna ne întoarcem înapoi goale". "Asta-i bună! spuse prima.
Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul
că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".
A se lăsa transformat - Pilda numărul 440
Un
fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă
nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi
arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse:
"Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu
însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În
niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă
deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului
fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie.
Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte.
Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".
Florile orbului - Pilda numărul 441
Un
orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut
din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă
dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau
toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl
întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această
muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!".
"O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de
grădină?". Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive
pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în
grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând,
pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră".
"Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată
veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile
mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre
toate acestea".
Drumul şi timpul - Pilda numărul 442
Într-o
frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre
oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră
kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga
mea, aici toată ziua?". "Am doar o singură misiune, răspunse piatra
kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului".
"Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi
piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai
frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni
indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând
să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni,
slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă
fericire".
Cele trei broaşte - Pilda numărul 443
Au
fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când
n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh!
Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi
înotă până când smântâna i se lipi de căile respiratorii şi astfel se
duse la fund. Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate
face nimic". Şi imediat se scufundă. Cea de-a treia broască era
realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va
întâmpla, să batem!". Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment
dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă
în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.
Şurubul cel mic - Pilda numărul 444
Un
mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de
şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise:
`Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l
priveşte ce fac eu!`. Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să
se slăbească, protestară şi strigară: `Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară,
atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi`. Două şaibe mai mari
dădură chiar alarma. `Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne
vom duce cu toţii...!`. Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg
vaporul. `Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!`. Totul era
îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi
şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să
rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi
nimeni n-ar ajunge la port.
___
Fără comuniune nu poate exista
o comunitate armonioasă! Fiecare element (pozitiv, în special) din
comunitate este important, indiferent de cât de mic și neînsemnat pare a
fi.
Fiecare este important - Pilda numărul 445
Degetele
cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse:
"Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru,
îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi
mai uşor decât tine!". Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate
degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu
gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu:
să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o
duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta
şi au timp să privească la toate din lume!". "Da, tocmai de aceea noi,
ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie
cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem
bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!". Atunci degetele
se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă
putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!". Cearta se încinse
din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară
şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu
sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă
cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat
război.
___
Fiecare este important, pentru că fiecare are un rol!
Cele şapte nuiele - Pilda numărul 446
Un
tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor
uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să
se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor
să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe
fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate,
şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia
îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi
puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu
merge, nici nu e posibil!". "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai
uşor!". Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu
cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi.
Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!". Tatăl însă le spuse: "Aşa cum
este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi
împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura
înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca
şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ. Așa
că...iertați-vă, împăcați-vă și trăiți în armonie".
Orbul şi şchiopul - Pilda numărul 447
Un
orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure.
Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se
îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi
într-acolo!". Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?".
Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles,
dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe
umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu
dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel
vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă
ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi
în oraş.
Puterea celor mici - Pilda numărul 448
O
pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un
şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să
facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o
maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi
arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi
ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi
scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el.
"Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!". Atunci
pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să
pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a
salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărâ să zboare din cuib. În
acel moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită
ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe
şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le
spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!".
Povestea balansoarului - Pilda numărul 449
Odată
merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un
balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se
aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi
foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar
balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl
aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu
balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele
din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze
cum trebuie.
Sărbătoarea nu mai poate avea loc - Pilda numărul 450
În
România trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte
săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca
fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta
urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii. În
cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul
scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când vrură să
ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea,
atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău
de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe
care o voi turna în butoiul cu vin, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va
observa acest lucru!". Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi
voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi
frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.
___
Nedreptatea iese la iveală mai devreme sau mai târziu, garantat!
Mii de batiste multicolore - Pilda numărul 451
Se
apropia eliberarea unui deţinut. Contactul cu familia sa avea loc din
ce în ce mai greu. "Oare aş putea fi primit din nou în sânul familiei
mele?", se întreba el. Îi era, într-adevăr, teamă de un răspuns negativ.
În acest caz ar fi trebuit să fugă şi să uite pentru totdeauna de
familia sa. Totuşi încercă să intre din nou în contact şi scrise
familiei sale o scrisoare: "Atârnaţi pe mărul de pe colina din
apropierea gării o batistă mare multicoloră ca semn că îmi permiteţi să
mă reîntorc acasă". Urcând în tren, tânărul aştepta încordat. La ultima
curbă privi cu atenţie pe fereastră. Deodată mărul de pe colină îi
captă toată atenţia: era acoperit cu mii de batiste multicolore!
Vechea roată de moară - Pilda numărul 452
Într-un
sat extins, ce se situa lângă un râu, exista o moară veche. De ani de
zile roata era pusă în mişcare de acţiunea apei. Acum însă ţăranii
nu-şi mai prelucrau terenurile, fiindcă nu se mai merita. Făina
cumpărată era mai ieftină decât cea produsă la această moară. Astfel
moara primi o nouă funcţiune: a fost transformată într-un uriaş
generator de curent electric. Acesta asigura curentul electric pentru
cei 200 de locuitori din sat. Când seara soarele apunea şi luminile erau
aprinse, electricitatea venea de la râu. Într-o noapte se întâmplă
ceva ciudat. Fiecare element al roţii prinse viaţă - şi începură să
vorbească: spiţele, butucul, lopeţile, cercul de scândurele. Nu era o
conversaţie plăcută: se jigneau între ele. O spiţă strigă nervoasă:
"Vrem să ne rotim invers. De mâine mă voi mişca în sens opus". Iar alta
spunea: "Nu, e greşit. Trebuie să ne învârtim pe lateral". Atunci
începură şi lopeţile să se plângă: una voia la stânga, alta la dreapta.
Unele lemne, care formau cadrul cercului, spuneau: "Nu mai vreau să fiu
roată". Iar altele: "Aş vrea să fiu o roată de vânt". Se auzeau de
asemenea câteva voci care atenţionau: "Fiţi mulţumite şi rămâneţi la
locurile voastre!". Dar cearta se încinse din ce în ce mai mult. Şi, în
cele din urmă, roata se dezmembră. Fiecare element merse pe drumul său.
Atunci generatorul se opri, curentul se întrerupse şi în case şi pe
stradă se întunecă.
___
Când nu există înțelegere și armonie nu există comuniune, iar când nu există comuniune nu există nici comunitate.
Contraserviciul - Pilda numărul 453
Câţiva
şoricei au sărit curajoşi pe un leu care dormea. Şi pentru că leul nu
se mişcă, şoriceii începură să danseze pe el. Atunci el se trezi şi
numaidecât prinse unul dintre ei. "Te rog, îl imploră şoricelul,
cruţă-mi viaţa şi eu te voi răsplăti cu un serviciu". La această
rugăminte leul a trebuit să râdă, dar i-a dat drumul. După câtva timp,
leul căzu în capcana vânătorilor şi, oricât se strădui, nu a putut să se
salveze. Atunci veni şoricelul în grabă şi roase cu dinţii săi
ascuţiţi unul din noduri, şi imediat şi celelalte se deschiseră, iar
leul a putut să scape din ghearele morţii.
Pomul de migdale - Pilda numărul 454
Migdalul
crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o
ciocănitoare se aşeză pe migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi
auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu
numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i distruse.
Migdalul se supără. Îi plăcea să se aşeze şi să se odihnească în
ramurile sale papagali multicolori, dar pe această păsăre, care, pe
deasupra, îl înţepă şi-i făcu o gaură în tulpină, nu putea s-o suporte.
Şi migdalul ocărâ ciocănitoarea, şi aceasta zbură în altă parte.
Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi
treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic.
Într-o zi veni vântul şi trânti la pământ acest migdal.
___
Mândria
întunecă mintea și conștiința și produce adevărate dezastre,
întotdeauna, dacă nu este alungată. Ferește-te, omule, de mândrie, căci
ea este otravă curată. Fii simplu, smerit și lipsit de orgoliu.
Cel mai bun şi cel mai rău lucru din lume - Pilda numărul 455
Un
domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca
de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul
se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea
ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am
cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios,
stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care
tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi
nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără
o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun
lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când
plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra
duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor.
Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii
tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?".
"Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din
lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu
un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă
domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul.
Priveşte!". Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre
surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât
această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe
alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni
şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai
dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu
multe daruri.
___
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu.
Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor
bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de
multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită
la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da
sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de
mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre
aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în
veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime,
omule! Amin.
Prietenia - Pilda numărul 456
O
furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vru să-şi
potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel
ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în
apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă. Deodată veni un om care
montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în
talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură
de acolo.
Ţinut de la mijloc - Pilda numărul 457
Starețul
unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de
călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o
comunitate unită. În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o
imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct
comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de
acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul
este Iisus Hristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună".
Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar starețul continuă:
"Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între
ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa
de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel
putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi, de asemenea, pentru
ceilalţi".
Fratele neînsemnat - Pilda numărul 458
Într-o
familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi
merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie.
Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa
aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său.
Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor. Unul din cei şase
voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al
şaptelea frate numele de `Leneşul`. El voia ca şi acesta să meargă la
treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest
nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit
să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă
surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i
întâmpina cu un zâmbet; nicio mână binevoitoare nu se îngrijea de cele
ale casei; nicio masă nu era cu bucate aşternută. Acum observară cât de
rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu
musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua
următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în
primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu
binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace
şi înţelegere.
Secretul prieteniei - Pilda numărul 459
"Bună ziua", zise puiul de vulpe.
"Bună ziua", răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni.
"Sunt aici, sub măr", zise vocea.
"Ce drăgălaşă!... spuse micul prinţ. Cine eşti tu?".
"Sunt un pui de vulpe", zise puiul de vulpe.
"Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit...".
"Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit".
"Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă "să îmblânzeşti?".
"E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă "să stabileşti legături...".
"Să stabileşti legături?".
"Exact,
zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum
o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi
pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o
sută de mii dealţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea
nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe
lume voi fi şi eu pentru tine...".
"Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit...".
Dar
puiul de vulpe reveni la ideea lui. "Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu
vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca
şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi
se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi
ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub
pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi
holdele acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte niciun
interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de
culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită
mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul
vântului printre spice...". Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la
micul prinţ. "Te rog, îmblânzeşte-mă!", zise el.
"Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri".
"Cunoşti
numai pe cine îmblânzeşti", zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să
mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori.
Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă
ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!".
"Şi ce trebuie să fac?", întrebă micul prinţ.
"Trebuie
să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe
iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada
ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce
trece însă te vei da tot mai aproape...".
Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece...
"Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng".
"Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez niciun rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc".
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Dar vei plânge!", zise micul prinţ.
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Atunci nu te-alegi cu nimic".
"Ba
da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului... Iată secretul
meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este
invizibil pentru ochi".
"Esenţialul este invizibil pentru ochi", repetă micul prinţ spre a nu uita...
___
"Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi".
Cele două cuţite de plug - Pilda numărul 460
Într-un
sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu
avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când
în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de
vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra
pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee:
"Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!".
Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici
îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine
ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!". Ţăranul îşi cumpără tot
ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă,
ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl
întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug,
atât de noi şi lucioase?". Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi
continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe
perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat.
Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul
abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o
vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra
cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi
strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl
cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit.
Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două
cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci
ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care
l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul,
arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat
pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi
răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet
rugineşte".
Învaţă - Pilda numărul 461
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
Ceea ce gândeşti te aşteaptă - Pilda numărul 462
Un
străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El
îl întrebă: "Ce fel de oameni locuiesc aici?". Dar înţeleptul voia mai
întâi să ştie: "Ce oameni locuiesc în oraşul tău?". "O, oameni
neprietenoşi şi egoişti!". Şi înţeleptul îi răspunse: "Şi aici locuiesc
la fel!". Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi
acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: "Ce fel de
oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?". Străinul spuse: "Mă
mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni
minunați!". Atunci înţeleptul îl linişti: "Asemenea oameni minunați te
aşteaptă şi aici!".
Copilul cel mai înţelept - Pilda numărul 463
Trăia
odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era
bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere
un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia
dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va
dovedi mai înţelept". Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei
lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă
dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casa noastră are o singură cameră
şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate
cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au
plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al
doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o
cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în
camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a
împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al
doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl
era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în
mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu
toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De
aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel
mai inteligent.
Înţeleptul şi soarta - Pilda numărul 464
Când
eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: `Doamne, dă-mi
putere să schimb lumea`. Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat
rugăciunea: `Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu
care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi
fi mulţumit`. Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate.
Rostesc doar o singură rugăciune: `Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine
însumi în bine, ca prin schimbarea mea să-mi ajut și semenii`. Ce bine
ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi
risipit viaţa.
Omuleţul - Pilda numărul 465
A
fost odată un omuşor ce trăia în Mississippi. Dacă stătea alături de
alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi
vrut să fie mai mare. El îşi zicea: "Îl voi întreba pe cel mai mare
animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare". Merse
la cal şi-l întrebă: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac
pentru a creşte mai mare?". Calul îi răspunse: "Trebuie să mănânci mult
porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi
făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine".
Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o
greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau
picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse.
Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului
nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: "Poate că acest animal nu a
fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse, deci, în vizită
la bou şi-i spuse: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac
pentru a creşte mai mare?". Boul răspunse: "Trebuie să mănânci multă
iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea
că deodată vei fi aşa de mare ca mine". Omuleţul urmă şi acest sfat în
mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din
cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai
mare. Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă
de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după
aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: "Lumea proastă are mereu idei
ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate". "Aşteaptă o clipă,
bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva". "Da, te rog repede,
spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea
face pentru tine?". "Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu
toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat
deja". "De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?". "Foarte simplu,
răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi
puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic". "A încercat deja cineva să
te lovească?", întrebă bufniţa. "Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă",
răspunse omuleţul. "Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie
să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic
decât eşti?". "Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca
şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe". "Caţără-te pe un copac, îl
sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi".
"Într-adevăr, ai dreptate", spuse omuleţul. "Deci, spuse bufniţa, văd
că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce
doreşti să-ţi crească picioarele!? Doreşte mai degrabă să-ţi crească
mintea, şi atunci vei scăpa de multe griji, și să ai un suflet și o
inimă curate, și atunci vei fi pe placul lui Dumnezeu".
Dorinţele - Pilda numărul 466
În
Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise
consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse
grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi
despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei
constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece
erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi
doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan
plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult
nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu
ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu,
spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară
ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca
păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În
acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când
consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de
porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel
frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul
muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata
topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o
carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară
foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări
precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă
mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în
picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea,
spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul
lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.
Cele trei site - Pilda numărul 467
Într-o
zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: "Ascultă, învăţătorule,
trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău". "Numai un
pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei
site?". "Care trei site?", întrebă omul plin de mirare. "Întocmai,
prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate
trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă
tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?". Omul îi răspunse: "Nu, le-am
auzit şi eu la rândul meu, şi...". "Bine, dar te-ai folosit de a doua
sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai
adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?". "Păi...",
răspunse celălalt şovăind. "Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci
să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei
să-mi povesteşti este de folos". "De folos? Păi nu ştiu dacă...".
"Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e
nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe
tine te sfătuiesc să uiţi totul".
Mânzul nemulţumit - Pilda numărul 468
Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi și umbra răcoroasă a multor copaci.
Dar
mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit.
Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit;
era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. "Tată, dacă
trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai
place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm
de aici!". Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre
coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai
petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza
foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele. "Este timpul să
ne întoarcem", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt
drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba
fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici.
Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de
gustoasă!". În acel moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă
că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai
îndrăznea să privească la tatăl său.
Drumeţul - Pilda numărul 469
Un
om a fost surprins odată noaptea pe drum şi, pentru că era obosit,
căută un loc liniştit. Se întinse deci pe o piatră mare - cum credea el -
şi adormi. Când se trezi a doua zi, dimineaţa, omul se găsea într-un
loc total diferit, iar toiagul şi rucsacul, pe care le pusese lângă
piatră, nu mai erau de găsit. Admiră cu uimire noile ţinuturi şi locul
pe care şi-l alesese pentru a se odihni. Atunci descoperi că aceasta nu
era o piatră, ci carapacea unei uriaşe broaşte ţestoase. Broasca se
deplasă mai departe în timpul nopţii şi-l luă cu sine şi pe acest drumeţ
toropit de oboseală.
Apa învaţă viaţa corectă - Pilda numărul 470
Un
sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: "De-atâta
timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?".
Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul
apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Dumnezeu ne învaţă
cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce
viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi
generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă.
Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă.
Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este
înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie
să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru
a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar
trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei
veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară
devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se
reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă
învaţă prin exempul ei viaţa corectă".
Mulţumesc frumos - Pilda numărul 471
În
timpul unui război, un soldat cu faţa total distrusă a fost
transportat la medic. Chirurgul îşi pregăti ustensilele şi începu să
refacă faţa tânărului. Încet-încet, sub acţiunea chirurgului luă naştere
din nou faţa distrusă. Apoi urmă ultima fază a operaţiei. I se cusu
pacientului şi cea de-a doua porţiune a gurii. La sfârşit, asistentul îl
ridică pe tânăr. Zona operaţiei fiind anesteziată, tânărul nu simţea
niciun fel de durere. De aceea medicul îi spuse: "Aşa, acum vorbeşte, te
rog!". Cei prezenţi aşteptau ca tânărul să întrebe de cei dragi, sau
de şansele reuşitei operaţiei. Dar el mişcă buzele cu grijă şi articulă
cu un zâmbet fin: "Mulţumesc frumos!".
Dacă coşarul este negru, e pentru tine - Pilda numărul 472
"Vai,
ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de
negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău,
nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi
nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru
mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este
frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne
încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de
funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar
exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci,
fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi
închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea.
Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o
mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit
niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi
dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este
alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de
soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele
încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează
în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când
aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care
îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi
oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă
este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o
cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată
despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge,
fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni
muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a
lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i
cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii
folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai
să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe
care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar.
Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut
din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi
câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt
plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste
peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa
cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş
dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora
munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai,
ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi".
Respectul - Pilda numărul 473
Un
om merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un ţăran care
mergea cu capul descoperit în amiaza mare. Omul îi recomandă să-şi pună
pălăria pe cap pentru a nu-l arde arşiţa soarelui, dar ţăranul îi
spuse: "Când merg prin lanurile mele de grâu, nu-mi pun pălăria pe cap,
pentru că trebuie să am respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a
lui Dumnezeu, care lucrează aici, în tăcere".
Izvorul şi fântâna - Pilda numărul 474
Unicul
izvor de apă era mult în afara unui mic sat. Femeile petreceau zilnic
multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arşiţa
soarelui, apă în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor,
necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta. Într-o
bună zi au primit bani de la o organizaţie de binefacere. Atunci
bărbaţii au decis să se facă o fântână în sat pentru a le uşura viaţa
femeilor. Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se
certe; la început între ele, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a
plăcut bărbaţilor. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna
satului.
Mulţumesc - Pilda numărul 475
Markus merse într-un magazin pentru a cumpăra pâine.
"Mulţumesc pentru pâine", spuse Markus vânzătoarei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse vânzătoarea, ci celui care mi-a livrat-o. Eu o păstrez aici până va fi vândută".
De aceea, Markus mulţumi livrantului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse livrantul, ci aceluia care a copt-o".
De aceea, Markus mulţumi brutarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse brutarul, ci aceluia care mi-a dat făina".
De aceea, Markus mulţumi morarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse morarul, ci celui care mi-a adus grâu la măcinat".
De aceea, Markus mulţumi magazionerului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse magazionerul, ci ţăranului care mi-a dat grâul".
De aceea, Markus mulţumi ţăranului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse ţăranul, ci aceluia din care a crescut grâul".
De aceea, Markus mulţumi seminţei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse sămânţa, ci celor cu ajutorul cărora am crescut".
De aceea, Markus mulţumi pământului, ploii şi soarelui.
"Nu ne mulţumi nouă, spuseră acestea, ci celui care ne-a creat".
De
aceea, Markus mulţumi lui Dumnezeu. El se rugă astfel: "Mulţumesc,
Doamne, pentru pământ, ploaie şi soare şi pentru sămânţa care creşte, şi
pentru ţăran. Mulţumesc, că permiţi omului să construiască hambare.
Mulţumesc pentru magazioneri şi pentru morari. Mulţumesc pentru brutari
şi pentru livranţi şi pentru vânzători. Mulţumesc, Doamne, pentru
pâine. Amin".
Ce este un sfânt? - Pilda numărul 476
Nicușor
a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe
lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia
uite, ferestrele sunt chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă
de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos
colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la
vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu
figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui,
încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este
acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul".
Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a
întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se
făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un
sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".
Deodată vezi totul altfel - Pilda numărul 477
Un
mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa
i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi
întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi
încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise
doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul
unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi
deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de
admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată.
Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum
înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă
bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă
pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!".
Cred în înviere - Pilda numărul 478
Un
oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi
că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie
din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl
întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?". Newton îi
răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură
de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate
despărţi nisipul de această pilitură de fier?". Omul îi răspunse: "Nu,
cum să se poată!". Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă
şi adună laolaltă toată pilitura de fier, despărţind-o astfel de nisip.
Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să
poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea El oare atâta putere,
încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".
S-a făcut singur! - Pilda numărul 479
Un
om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că
soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o
zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în
Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor prea
frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniştit:
- "Nimeni".
- "Cum aşa nimeni?"
Omul îi răspunse liniştit:
- "Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbeşti într-aiurea, vecine!"
-
"Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i
Dumnezeu, şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele
singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De
ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a-nceput şi el a crede.
Multumim celor s-au nevoit sa le scrie, pentru ca noi sa le putem primi!