Profesorul
de religie. Consilierea
A. Profesorul
de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:
Gordon: Reuşita orei de religie
depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului,
deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra
materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a
fi un om cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el
trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura
personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de
vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală,
dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între
altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă.
El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având
totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o
comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale,
profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii
teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el
nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar
una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin, din
punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a
scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de
vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită, smerenie,
discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie
trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume,
drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox.
Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma
vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocaţie este,
de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al
Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui
Hristos.
Cu privire la calităţile fizice
menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare;
voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută
vestimentară curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea
externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să
insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura
teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică,
mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru
Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un
altar sfânt, nu o tribună oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei
activităţi didactice de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi
finalitate proiectelor, obiectivelor şi secvenţelor educaţionale propuse.
Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie de calităţile
aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia
teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt
cultura generală, cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar
nu întotdeauna are şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu
sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este marcată prin
conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu
unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment
critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism,
pragmatism şi revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială
se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e marcată de realism şi de
câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o
etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă
să apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care
profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem vorbi de
profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si
profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am
putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de
erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios
necesară colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar
mai ales cu duhovnicul. Important este să conştientizăm faptul că a fi profesor
de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a
ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere ajutorul şi binecuvântarea lui
Dumnezeu în tot ceea ce facem.
B. Consilierea
și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și
atitudini:
1. Consilierea
educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării
accentului de pe latura informativă a procesului educaţional pe cea formativă,
precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul trecând drept partener în
derularea actului didactic. Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu
doar formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de persoane cu
putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala
fiind o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor
sociale şi psihologice ale elevilor. Observăm o creştere a eşecului şi
abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează asupra faptului că şcoala
este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi
orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care
profesorul poate să lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a
elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională, atitudinală şi socială. Prin
consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial de
proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând
societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică.
În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea
consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază
vizavi de asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă caracteristică este
dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane
normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai
eficient sarcinilor vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie
pentru consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model
educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina consilierului
este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia
caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce
pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus,
procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor
emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării
de probleme. Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea
psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.
2. Consilierea
şi îndrumarea duhovnicească:
Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de
dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc
privilegiat. La prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la
o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi.
Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai larg.
O consiliere duhovnicească
susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care,
împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor
de a înţelege unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în
vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte de conflicte
unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care rezolvăm anumite
conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi
înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne
raportăm, de felul cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor
profesori de religie nu oferă suficiente cursuri care să furnizeze suport
informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina religie,
mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma
elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi
îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi
tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi înşine.
Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el
are valenţe duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice.
Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate
ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o
superficializare a cunoaşterii de sine. În lumina doctrinei creştine,
cunoaşterea este un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un
act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă ontologică,
cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei. Percepând
cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea
adevărului, deducem că acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul
Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea
duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru
problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca
ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea
duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le
suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are
puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care
se confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine,
precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin lucrarea
Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa
patimilor şi a nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să
luptăm împotriva acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează
viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă
constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor constituie sănătatea
duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi
aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte
raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul
său şi îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă,
atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui, omul poate să distingă
între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând soluţii
pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie
consiliaţi că singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea
spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem accede spre
fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică.
3.
Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:
1)
Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv
pentru reuşita actului pedagogic; măcar din când în când este indicat ca
profesorul şi elevii să se găsească de aceeaşi parte a catedrei: în timp ce
elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului, profesorul să înveţe
ceva despre elevii săi);
2) Informarea (o bună informare
asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte mult în alegerea
strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin
discuţii directe cu elevii, prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele
elevilor, prin teste şi chestionare anonime);
3)
Reflecţia
(încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem
starea celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de
comportament sau a unei atitudini; orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă
a unui elev trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi social din care
provine elevul);
4)
Dialogul
(a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l
asculţi pe acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog
degajat şi deschis poate inspira încredere, ba mai mult, elevul îl va considera
pe profesor ca fiind o persoană în care poate avea încredere, o persoană la
care poate apela la nevoie);
5)
Încrederea
(s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii
de consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne
ascultă; manifestând încredere în activitatea noastră, nu vom dramatiza
situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6)
Păstrarea calmului
(dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca
persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite
discuţii sau va minţi în unele privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm
şi bunăvoinţă; se recomandă să se pornească de la identificarea şi anticiparea
cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
7)
Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm
să ajutăm un elev ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm
cuvintele Mântuitorului care spune: Fără Mine nu puteţi face nimic – Ioan 15).
4.
Aspecte ale consilierii duhovniceşti:
Consilierea şi îndrumarea
duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi
dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul
de religie poate influenţa elevii privind felul lor de a se raporta la
Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin.
Din
aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe
aspecte:
1) Viaţa
duhovnicească;
2)
Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre
părinţi sunt preocupaţi realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi
faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i înveţe pe copiii lor să trăiască
precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici,
dar le închid poarta spre veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar
pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo.
3)
Mărturisirea credinţei:
Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul lui
Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după
rânduiala proprie fiecăruia în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe
şi să mijlocească credinţa comună care leagă mădularele între ele pentru ca
astfel să ajungem toţi la unirea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui
Dumnezeu (Efeseni 4).
4)
Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să
participe sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea
Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să citească
sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea
postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi rugăciunea ajută
atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte
formarea personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză,
omul cel vechi se răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu
El şi să trăiască pentru Dumnezeu (Romani 6).
7)
Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi
consiliaţi spre înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se
angaja în viaţa parohiei, de a participa şi sprijini activităţile parohiei.
Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-şi cunoască
bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a
tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea unor
activităţi comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi
procedee propuse de către unii specialişti în domeniul învăţării
comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale elevilor
cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de
multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip
de comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile
noastre să-i determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un
rost în tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară
a idealurilor, a propunerilor şi a simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la
viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile şi
lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul
atenţiei, de a fi vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit.
Înainte, idealul pentru o fată era să devină o mamă bună, o soţie respectată, o
creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri sunt de domeniul
trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii
contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost
delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru
a atinge idealuri morale şi pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea
excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa
duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul moral nu
poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul
şi profesorul de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de
consiliere şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre
împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens.
Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar
dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol
Pavel în acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc
pe unii (1 Corinteni 9)
