Antropologia crestina

Antropologia crestina

„Apoi a creat Dumnezeu pe om, care e alcătuit din suflet nematerial și rațional și din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să se cunoască adevărul că Dumnezeu e creator al lumii spirituale, iar pe de altă parte, că El a zidit și lumea cea materială. Din această cauză, omul se numește și lume mică, deoarece el poartă în sine chipul a toată lumea cea mare” (Mărturisirea Ortodoxă)

„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1:26,27) „Și a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu" (Facere 2:7)

A. CREAREA OMULUI

1. Deși în crearea omului s-ar părea că sunt două acte separate: pentru trup, a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, iar pentru suflet a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu, totuși Biserica învață crearea sufletului odată cu trupul (preexistența sufletului este condamnată la sinodul V ecumenic).

2. Teodoret observă că în vreme ce pe toate celelalte creaturi le-a făcut Dumnezeu numai prin cuvânt, pe om l-a făcut cu mâinile Sale, ceea ce arată adevărul creației omului direct de către Dumnezeu și grija deosebită a Lui față de om (Mâinile Tatălui – Fiul și Duhul Sfânt).

3. Apolinariștii, sprijinindu-se pe filozofia lui Platon și Plotin, susțin concepția trihotomistă despre natura omului (trup, suflet și spirit), prin interpretarea greșită a Sfintei Scripturi (1 Tes. 5, Evrei 4). Biblia învață însă în nenumărate locuri despre dihotomia naturii omenești, sufletul – psihi (puterea vieții organice) și spiritul sau duhul – pnevma (puterea vieții spirituale) fiind două funcții ale aceleiași naturi spirituale. Astfel, există oameni psihici (trupești, firești) care nu au spirit (care nu au Duhul) – Iuda 19, opoziția dintre omul psihic sau trupesc și omul duhovnicesc nefiind ființială (bazată pe existența unor principii deosebite în componența spirituală a omului), ci morală (bazată pe viața morală deosebită a aceluiași principiu spiritual, a sufletului) – (vezi 1 Corinteni 2).

4. Trupul participă și el la mântuire, nu este un reflex sau o umbră a sufletului, nici o închisoare a lui, ci o componentă esențială a persoanei umane, organul de manifestare a sufletului, e templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3).

5. Monogenismul uman: întregul neam omenesc provine dintr-o singură pereche umană, Adam și Eva. Fără această concepție monogenistă nu putem înțelege universalitatea păcatului strămoșesc și universalitatea mântuirii prin Iisus Hristos, nici egalitatea și demnitatea tuturor oamenilor ca persoane, indiferent de rase, națiuni, etc.

6. Sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare. Sufletul este real și superior trupului care se întoarce în țărână, iar el la Dumnezeu. Sufletul este imaterial sau spiritual, pentru că este insuflat omului direct de Dumnezeu. Sufletul este înzestrat cu rațiune, cu simțire sau sensibilitate și cu voință liberă. Sufletul este nemuritor (Dumnezeu este al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor; dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri – 2 Corinteni 5). Argumente ale nemuririi sufletului: argumentul ontologic (natura sufletului este nematerială și necompusă), argumentul teleologic (setea sufletului de a cunoaște desăvârșirea și fericirea veșnică), argumentul moral (răsplătirea binelui și pedepsirea răului și dincolo de viața aceasta pământească), argumentul istoric (credința universală și dintotdeauna în nemurirea sufletului), argumentul teologic (sufletul este creat direct de Dumnezeu, care este nemuritor).

7. Teorii privind transmiterea sufletului:

a) preexistențialismul (Origen), care afirmă că sufletele au fost create înainte, toate deodată, de la început, și că, păcătuind, sunt trimise ca pedeapsă în trupuri; a fost condamnat la sinodul V ecumenic;

b) traducianismul (Tertulian) – tradux, traducis = răsad – teorie care afirmă că sufletele copiilor se nasc din sufletele părinților, ca și răsadurile; pare să aibă avantajul de a explica transmiterea păcatului strămoșesc; dar contrazice natura și simplitatea sufletului, care nu se poate divide sau înmulți precum trupul, căci atunci s-ar supune și descompunerii și morții, precum trupul; în plus, s-ar transmite astfel și păcatele personale ale părinților, ceea ce este inacceptabil;

c) creaționismul – teorie care afirmă că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet nou în clipa când are loc fecundarea; argumente biblice: sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat (Ecclesiastul 12), Dumnezeu zidește duhul omului înlăuntrul său (Zaharia 12); dificultăți ale teoriei: nu explică transmiterea păcatului strămoșesc, contrazice odihna lui Dumnezeu și leagă activitatea creatoare a lui Dumnezeu de patimile omenești. De aceea unii teologi ortodocși încearcă să găsească unele explicații de compromis, cum ar fi cea conform căreia crearea unui nou suflet de către Dumnezeu nu este o creație nouă, ci o creație din sufletul deja existent al părinților (Macarie), sau cea conform căreia originea sufletului poate fi explicată îmbinând creaționismul cu participarea omului, adică cu traducianismul (Andrutsos).

B. CHIP ȘI ASEMĂNARE – STAREA PRIMORDIALĂ ȘI CĂDEREA ÎN PĂCAT

1. Chipul lui Dumnezeu nu se referă în primul rând la trup (dar și trupul participă oarecum la acest chip prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcția lui de a exprima puterea și măreția sufletului - Justin, Irineu). Dumnezeu fiind spirit pur, chipul lui Dumnezeu din om se referă în primul rând la sufletul nemuritor și liber, înzestrat cu rațiune, sentiment și voință ce tind spre Dumnezeu, ca spre Adevărul, Iubirea și Binele absolut. O consecință a chipului dumnezeiesc din om este stăpânirea lui asupra naturii (Teodoret, Sf. Ioan Gură de Aur), de unde dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos.

2. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin creație, asemănarea o are însă omul numai în potență, ea urmează să se actualizeze prin libera conlucrare a omului cu harul divin. Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate (Sf. Vasile cel Mare). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că dacă Scriptura nu mai zice că a făcut Dumnezeu pe om și după asemănare, ci doar după chip, aceasta nu înseamnă nici lipsa de putere a Creatorului, nici schimbarea planului Său: Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem noi înșine, prin voința noastră liberă.

3. Starea primordială a omului.

La început, puterile fizice, spirituale și morale ale omului erau îndreptate spre Dumnezeu, omul fiind într-o stare de dreptate originară ce reflecta armonia cu el însuși, cu natura și cu Dumnezeu.

Astfel:

a) puterile fizice: trupul era fără pătimire și nestricăcios (putea să nu moară), în armonie cu sufletul; de aceea, prin el se arăta maiestatea dumnezeiască (chipul lui Dumnezeu), având ca rezultat stăpânirea omului asupra naturii, deci armonia omului cu natura;

b) puterile spirituale: rațiunea era îndreptată spre cunoașterea adevărului dumnezeiesc, simțirea era îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu;

c) puterile morale: voința liberă săvârșea binele, supunându-se voii lui Dumnezeu. Așadar, dreptatea originară, pe lângă armonia omului cu el însuși și cu natura (arătată prin stăpânirea sufletului asupra trupului nestricăcios și prin stăpânirea omului asupra naturii), cuprindea și armonia omului cu Dumnezeu (arătată prin cunoașterea rațională a lui Dumnezeu ca Adevărul absolut, prin iubirea față de Dumnezeu care este Iubirea desăvârșită, prin sfințenia sau curăția voinței care asculta de voia lui Dumnezeu, ca de Binele suprem).

În urma căderii, omul nu a pierdut complet chipul lui Dumnezeu, ci această dreptate originară.
Străduința omului spre asemănarea cu Dumnezeu în starea primordială depindea pe de o parte de harul lui Dumnezeu, care nu putea lipsi nici în rai, iar pe de altă parte de puterile spirituale și morale ale omului, adică de rațiunea și voința liberă a omului, care nu erau indiferente față de adevăr și bine, ci într-o legătură internă, naturală, cu acestea.

4. Relativitatea perfecțiunii adamice:

a) relativitatea puterilor fizice: avea posse non mori (putința de a nu muri, DACĂ nu ar fi păcătuit), nu non posse mori (nu imposibilitatea de a muri);

b) relativitatea puterilor spirituale: cunoașterea omului nu era desăvârșită;

c) relativitatea puterilor morale: curăția voinței nu era sfințenie și dreptate deplină, desăvârșită, deoarece acestea, fiind virtuți, implică formare și întărire prin exercițiu și încercare. Relativitatea perfecțiunii adamice rezultă și din următoarele considerații:

1) fără această relativitate a perfecțiunii adamice, căderea omului ar deveni cu totul inexplicabilă;

2) chipul lui Dumnezeu, exprimat prin acea dreptate originară sau perfecțiune relativă, trebuia să se dezvolte liber spre asemănarea cu Dumnezeu, în sensul desăvârșirii omului;

3) mântuirea înseamnă și readucerea omului în starea originară prin refacerea chipului lui Dumnezeu în om, dar este mai mult decât atât; mântuirea se ridică deasupra creației, prin înfierea în Hristos și prin viața duhovnicească în El (1 Cor.15), pe care viața adamică nu le avea.

5. Diferențe confesionale:

a) catolicii împart starea primordială a omului în două: starea naturală a omului, în care există o permanentă luptă între înclinarea trupului spre simțuri și pasiuni și înclinarea sufletului spre bine și adevăr, și dreptatea originară supranaturală, adăugată prin har, care remediază ca un frâu de aur acea luptă a omului natural, supunând puterile inferioare ale trupului, puterilor superioare ale rațiunii. După catolici, starea primordială era perfectă dintru început, dar această perfecțiune se datora numai harului, adică dreptății originare supranaturale adăugate (căderea devine atunci inexplicabilă). În schimb, antagonismul dintre trup și suflet e real, deci materia e ... considerată rea în sine, suferințele și moartea fiind transpuse asupra naturii primordiale a omului (se alunecă spre pelagianism); în felul acesta însă, păcatul strămoșesc nu mai reprezintă o cădere sau o stricare a naturii omului, ci numai o pierdere a dreptății adăugate prin har (dreptate ce nu aparținea naturii omului), având drept consecință în urmașii lui Adam doar o vină juridică, externă, și o pedepsire numai din cauza descendenței lor din Adam;

b) protestanții stabilesc dreptatea originară în firea omului, nu în ceva supraadăugat lui, dar exclud harul divin din componența dreptății originare, omul fiind drept și sfânt din creație, fără să mai aibă nevoie de har în starea paradisiacă (și pentru protestanți starea primordială era perfectă, dar acea perfecțiune se datora numai firii create a omului); în felul acesta însă, deși privesc în mod corect păcatul strămoșesc ca pe o stricăciune lăuntrică a omului, protestanții exagerează urmările acestuia, considerând că păcatul are drept consecință distrugerea totală a chipului lui Dumnezeu în om, nimicirea totală a puterilor spirituale ale omului, acesta devenind incapabil de a face binele (acest lucru este însă contrazis de existența unei revelații naturale și la păgâni, căci păgânii care nu au lege din fire fac ale legii). Din punct de vedere ortodox, starea primordială a omului nu a fost de la început perfectă, dreptatea originară se datora conlucrării firii omului cu harul divin, iar prin păcat omul a pierdut harul divin și acea dreptate originară, dar căderea lui nu este ireparabilă, fiindcă firea omului, deși alterată de păcat (nu ca la catolici), nu a fost nimicită cu desăvârșire (așa cum cred protestanții).

6. Căderea omului:

a) Originea păcatului strămoșesc (vezi și referatul biblic despre cădere): Pentru desăvârșirea lui morală, omul trebuia să treacă printr-o încercare sau examen, care să-i ofere ocazia pe de o parte să-și recunoască și să exprime dependența și supunerea sa față de Dumnezeu, iar pe de altă parte să contribuie prin efort propriu și conștient la definitivarea stării sale morale, câștigând și o vrednicie personală. Porunca primită de om în rai era așadar necesară, cum observă Sf. Ioan Damaschin, pentru că nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea diavolului. Porunca primită este ușoară, dar însoțită de amenințarea unor urmări foarte grave în cazul neîndeplinirii ei. Importanța acestei porunci este dată și de faptul că ea cuprindea întreaga lege morală; respectarea ei era semnul voinței libere și conștiente a omului că vrea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin dragostea, încrederea și supunerea lui față de Creator, iar încălcarea poruncii era semnul că omul, nesocotind drumul desăvârșirii morale arătat de Dumnezeu, vrea să încerce să se înalțe prin propriile sale puteri. Desigur, nu pomul era aducător de moarte, ci călcarea poruncii – Teofil al Antiohiei. (Pe lângă realitatea clară a celor doi pomi ai raiului, pomul vieții poate simboliza și viața de comuniune cu Dumnezeu, iar cel al cunoștinței binelui și răului, pierderea comuniunii și cunoașterea acestei rupturi; sau, după Sf. Ioan Damaschin, contemplarea lui Dumnezeu sau cunoștința dumnezeiască, respectiv cunoașterea exclusiv rațională, care poate fi luciferică; sau, după Sf. Maxim Mărturisitorul, mintea care caută cele veșnice, respectiv simțirea legată de cele vremelnice).

b) Izvorul păcatului strămoșesc: Păcatul protopărinților este nesupunere și neascultare, neîncredere și nerecunoștință, dar izvorul acestora este mândria, care și constituie natura acelui păcat: Începutul păcatului este trufia (Sir. 10); primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur).

c) Urmările păcatului strămoșesc: pierderea harului și a dreptății originare, moartea (plata păcatului este moartea – Romani 6); trupul devine muritor, stricat de patimi, chipul lui Dumnezeu din sufletul omului se alterează (rațiunea se întunecă și nu mai poate cunoaște adevărul dumnezeiesc, inima și sentimentele ei se pervertesc, voința slăbește și înclină mai mult spre rău decât spre bine), se pierde armonia omului cu el însuși, cu natura (care decade și ea odată cu omul) și cu Dumnezeu.

d) realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc, cât și originea lui în păcatul lui Adam, sunt arătate în multe locuri din Sf. Scriptură: precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că în acela toți păcătuiseră (Romani 5), și precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia (1 Corinteni 15), precum și din Sf. Tradiție (practica botezului copiilor, Sf. Părinți precum Justin Martirul, Irineu, Tertulian, Ciprian, etc., sinodul din 418, Cartagina, care condamnă erezia pelagiană). De la universalitatea păcatului strămoșesc nu există decât o singură excepție, Iisus Hristos (dogma catolicilor din 1854, a neprihănitei zămisliri a Fecioarei Maria, este o greșeală).

e) ființa păcatului strămoșesc:

1) după partea lui materială (după felul în care se manifestă el material, în conținutul lui):

negativ: pierderea dreptății originare (ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin, alipirea de lumea materială);

pozitiv: alterarea chipului lui Dumnezeu în om (coruperea naturii spirituale a omului, care se arată în întunecarea minții îndreptată mai mult spre cele materiale, în înclinarea voinței spre rău, precum și în pofta trupului, concupiscența);

2) după partea lui formală: vina în fața lui Dumnezeu. Păcatul este atât fapta personală izolată (păcatul actual), cât și dispoziția păcătoasă generală (păcatul habitual), care stă la rădăcina tuturor păcatelor și care, la rândul ei, se întărește prin acestea. Vina se găsește atât în păcatul actual, cât și în cel habitual, căci unde e păcat, acolo e și vină. În păcatul strămoșesc se găsesc cele două aspecte, atât păcatul actual ca faptă personală a lui Adam, pentru care este vinovat el și nu se impută urmașilor, cât și dispoziția păcătoasă rezultată din prima călcare a voinței divine și care este transmisă și nouă, ca viciozitate a naturii. La Adam este o imputare directă, la urmași, imputare indirectă (teoria imputației indirecte). Până la recâștigarea harului, păcătosul este vinovat și supus pedepsei dumnezeiești ca fiu al mâniei, pentru că toți ne naștem ca fii ai mâniei dumnezeiești (Efeseni 2) – este starea de păcătoșenie reală, lăuntrică, în care ne naștem toți, numită păcat strămoșesc. Căci păcatul nu-i simplă vină, ci și modificare a naturii în adâncurile ei, și transmis cu aceasta tuturor, printr-o împărtășire tainică dar reală cu păcatul lui Adam. În virtutea comuniunii, ceea ce există într-o parte se răsfrânge asupra întregului, toată omenirea rămânând solidară în fața lui Dumnezeu.

Teorii romano-catolice asupra păcatului strămoșesc:

1) Teoria imputației externe – sec.XVI, Albertus Pighius – urmașii lui Adam sunt vinovați întrucât provin din Adam;

2) Teoria Fericitului Augustin, că Adam a păcătuit ca om universal ce cuprindea tot neamul omenesc în el;

3) Teoria peccatum naturae, a păcatului strămoșesc ca păcat al naturii – vina se naște în natura moștenită de la Adam, nu în persoana oamenilor;

4) Teoria păcatului formal – vina e văzută ca o hotărâre juridică, un contract între Dumnezeu și Adam;

5) Teoria aligațiunii, prin care Dumnezeu a stabilit o legătură morală între voința lui Adam și voința urmașilor lui]; 3) păcatul sub aspectul pedepsei: pedeapsa trebuie să urmeze păcatului; pedepsele se reflectă prin sentimentul vinovăției și se suportă prin relele din lume. Pedeapsa cea mai mare este moartea: moartea trupească (despărțirea sufletului de trup), moartea sufletească (despărțirea sufletului de comuniunea cu Dumnezeu), moartea veșnică (despărțirea veșnică de Dumnezeu).