joi, 26 iulie 2012

Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie


Valoarea spirituala si artistica  in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în imagini, este o cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de exprimare a frumuseții dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești pe care le posedă Ortodoxia. De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără pictură bisericească” – Pr. Nicolae Necula.

Iconografia:
Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii. Dacă în primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi exprimarea plastică autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a Sfintei Liturghii. Icoanele și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor, reprezintă o doxologie continuă, un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică, împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu pot fi ignorate; artistul „dispare” în fața tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al prezenței, o teofanie, în fața căreia nu putem fi simpli spectatori, ci închinători.
Icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim. Icoana nu face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și procedee simbolice, adică de un limbaj pictural aparte.
Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat, frumusețea ei nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De aceea, nu sunt frumoase icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă maturitate duhovnicească.
Icoana ortodox
ă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei, experiență pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților Părinți.
Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea liturgică, la starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana participă la rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează din interior modul nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a gesturilor în iconografie este unul liturgic.
Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea de subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată icoană dacă formele reprezentării ei sunt profane.
Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice abatere se înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina:
 Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință, conținutul icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată privitorului trebuie să exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul interpretării individuale a artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La realizarea acestui lucru contribuie și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care, unite, creează și luminozitatea compoziției. Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci vioaie și pline de prospețime.
Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj spiritual profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carnația naturală a trupului, care nu ar putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a reda frumusețea fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală, frumusețe interioară. Este frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie frumusețea sfântă izvorâtă din Duhul Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi asemănarea lui Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare:
Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea împărăției cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar asemănătoare cu modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au purtat în timpul vieții pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile neobișnuite, oferindu-ne impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei detașări de lumea aceasta. Datorită faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu desfată simțurile, degajând esențialul de orice element secundar (lipsa umbrelor, a perspectivelor spațiale), respingând sentimentalismul.
Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul dispare sub veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales, viața duhovnicească.
Prin tot ceea ce exprim
ă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.
Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești. În lumea icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu numai de observație sau educație artistică.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu