Sfânta Liturghie – prezentare istorica si rânduială

Sfânta Liturghie – prezentare istorica si rânduială

Prezentare istorică:

În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări şi suprimări sau comprimări;

Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf. Iacob (alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele Biserici răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.

Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit, alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai inainte sfințite.

Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf. Vasile a fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta contantinopolitană - care a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf. Iacob, au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine decât partea cuprinsă între lecturile biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit precum şi unele piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose posterioare ale epocii celor doi Sfinți Părinţi.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni până vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire. Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.

Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.

Rânduială:

A.    Proscomidia:

Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le afierosea ca daruri de jertfă.

Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.

1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);

2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;

3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în comentariul liturgic al patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și definitivat în Rânduiala liturgică a patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);

4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor, miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de Anafora, la începutul Liturghiei credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se folosea o prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii și morți sunt menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în documente din sec.XI; ritualul miridelor este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului Filotei al Constantinopolului;

5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);

6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu rostirea troparului În mormânt cu trupul...).

B. Liturghia catehumenilor:

1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care începea la venirea episcopului (vohodul mic de azi);

a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec.XII înainte;

b) Binecuvântarea cea mare;

c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor;

d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în zilele de rând, prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii tipici (Ps. 102, 145, Fericirile) din slujba Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt atestate prima dată în sec.VIII, în manuscrisul Barberini;

e) Ectenia mică;

f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea Antifonului II;

g) Ectenia mică;

h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.

2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne amintește momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar, pentru începerea slujbei; e menționat de Gherman al Constantinopolului, în sec.VIII; are la origine scoaterea Evangheliei de către diacon, pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;

a) Deschiderea ușilor împărătești;

b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;

c) Închinăciunile din mijlocul bisericii;

d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);

e) Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace;

g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);

3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul a fost generalizat oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria, și a patriarhului Proclu al Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV ecumenic; (la monofiziți se cântă cu adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);

4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din Profeți (cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat; citirea Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al Liturghiei catehumenilor;

a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au mai rămas stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori); rugăciunea dinainte de Evanghelie;

b) Sfânta Evanghelie;

c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina catehumenatului dispare, predica se deplasează spre sfârșit;

5. Rugăciunile de după Evanghelie:

a) Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru morți;

b) Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea pentru cei chemați.

C. Liturghia credincioşilor (euharistică):

1. Pregătirea Sfintei Jertfe:

a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia din Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului: ectenia mică și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt menționate din sec.IV, canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini (sec.VIII); ectenia mare, prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;

b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II, înlocuind un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și de vin; Heruvicul nu era la început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; cădire mică;

c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată din ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la altar, spre a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul Eutihie al Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din vechile diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă; Ca pe Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul mare: preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această rugăciune, numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește locul de odinioară al Proscomidiei; e veche, din sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se găsește în Codicele Barberini;

d) Ectenia cererilor;

e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;

 f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste cuvinte erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul (Crezul e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;

2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor):

a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…);

b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire): rugăciunea teologică (către Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință cântând, strigând..., Trisaghionul biblic (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...), rugăciunea hristologică (despre Dumnezeu Fiul), având ca ecfonis cuvintele Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până în sec.V-VI, anaforaua era citită de preot tare, în întregime, fără întreruperea credincioșilor; azi credincioșii aud din anafora doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință..., Luați, mâncați... Beți dintru aceștia toți..., Ale Tale, dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi pomenește, Doamne...; în schimb, ei „întrerup” anaforaua cu diferite răspunsuri sau imne ale credincioșilor, care deci au apărut după sec.V-VI: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…, Amin. Amin, Pe Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);

c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe tine te lăudăm;

d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta...) cu troparul Ceasului III şi stihuri din Psalmul 50 – troparul și Stihurile apar în manuscrise încă din sec.XII, dar se generalizează în sec.XV-XVI; astăzi sunt scoase din Liturghierul grecesc și cel bulgăresc, dar s-au menținut numai în cel rusesc și în cel românesc;

e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales pentru Preasfânta...; Axionul; se continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:

a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu..., ectenia cererilor şi rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domnești (în taină); rugăciunea „Tatăl nostru” – Rugăciunea Domnească e menționată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf. Chiril al Ierusalimului; Pace tuturor... și rugăciunea plecării capetelor cu ecfonisul Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni...; Rugăciunea dinaintea împărtăşii;

b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului agneţ – menționat în sec.IV; frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului – menționată în Codicele Barberini; căldura – menționată în sec.VI;

c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire după împărtăşanie; la încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile Sfântul Potir, îi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul Potir şi zice: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, iar strana răspunde: Am văzut lumina cea adevărată...;

d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru împărășanie (Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine...);

4. Încheierea:

a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau Rugăciunea de după amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind apoi pe rând din biserică la invitația diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se găsește în Constituțiile apostolice (textul de azi în Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt adaosuri târzii, după sec.VII-VIII;

b) Fie numele Domnului binecuvântat...;

c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi în Codicele Barberini);

d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în Liturghierul românesc;

e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise începând cu sec.XII;

f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a ungerii ce se făcea încă din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru prima dată în Liturghierul de București 1937; anafura se dă începând din sec.VI (celor care nu se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau mese frățești; în manuscrise e menționată din sec.XIV;

g) Potrivirea sfintelor;

h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala împărtăşirii.

Interpretarea teologico-simbolică:

Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau de reînnoire sacramentală a istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la pogorârea Sf. Duh peste Apostoli, astfel: − pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de credincioşi, simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului; − modul în care sunt aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul agneţ, simbolizează Biserica universală, unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar şi judecata de Apoi, când toţi oamenii vor sta în faţa Lui, pentru a fi judecaţi; − antifoanele I şi al II-lea – perioada Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea în împărăţia Sa; − vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru propovăduirea Evangheliei şi descoperirea Sa celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui fiind pregătită de prorocii Vechiului Testament şi de Ioan Botezătorul; − înălţarea Sf. Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm” – prezenţa continuă în lume a Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie; − trisaghionul – unirea cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la dumnezeiasca liturghie şi prin lauda neîntreruptă adusă lui Dumnezeu; − apostolul – propovăduirea Sfinţilor Apostoli; − Evanghelia – cuvântul Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii; − imnul heruvimic – pregătirea credincioşilor pentru a-L primi pe Hristos, asemenea heruvimilor, prin renunţarea la grijile lumeşti; − vohodul mare – ultimul drum făcut de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa şi intrarea triumfală în Ierusalim; − crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii participanţi; − canonul euharistic – prin care Hristos devine prezenţă deplină în mijlocul credincioşilor; − rugăciunea domnească – credincioşii cer învrednicirea de a primi Sf. Împărtăşanie; − înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a Mântuitorului şi binecuvântarea dată Apostolilor de către El, pe Muntele Măslinilor; − ducerea şi punerea Sfintelor Daruri la proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului; − ultima cădire a Sfintelor Daruri – răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.