Metode si instrumente complementare de evaluare

Metode si instrumente complementare de evaluare

La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate propune fiecare profesor în parte.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:

V  pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;

V  oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;

V  pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;

V  oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;

V  prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).

Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi).

1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.

Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.

Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.

Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.

După natura lor sunt două mari categorii de teste:

a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;

b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.

a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte testele obiective în:

1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă calitatea şi varietatea cunoştinţelor;
2. Testul de nivel, care constată şi măsoară gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care a ajuns elevul;
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul achiziţiilor; permite evaluarea unei acţiuni;
4. Testul de randament global;
5. Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele particulare şi cauzele lor;
6. Testul de prognoză cu rolul de a recomanda predicţii.

b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a)      selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate

b)      alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare

c)      fragmentarea sarcinilor

d)      elaborarea itemilor

e)      aranjarea logică a itemilor

f)       prezentarea instrucțiunilor de lucru

g)      notarea timpului de realizare (dacă este cazul)

h)      precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:

«    uniformitatea și obiectivitatea verificării

«    posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe

«    lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere

«    economie de timp

«    eliminarea stresului evaluării orale

«    dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:

®     nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară

®     se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe

®     apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare

®     lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor

®     lipsa întrebărilor ajutătoare

®     încurajarea metodelor deficitare de învățare

®     consum mare de efort în elaborarea lor).

 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:

V  teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi)

V  teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi)

V  teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

«    teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)

*        răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)

*        răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date);

«    teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.

5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:

Þ     Validitatea

Þ     Fidelitatea

Þ     Etalonarea

Þ     Standardizarea

Þ     Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.

B. Portofoliul

Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.

Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.

Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.

Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.

C. Observarea directă

Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.

Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de înregistrare şi structurare a constatărilor.

D. Proiectul:

Proiectul  este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.

Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.

La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:

*        realizarea unor lucrări de pictură religioasă;

*        confecţionarea unor mijloace didactice.

Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.

E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup  reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare.

Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.

Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.

G. Chestionarul

Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.

Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date de elevi pe parcursul chestionarelor.

H. Autoevaluarea elevilor:

Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală.

Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.