Metode de comunicare orală

Metode de comunicare orală

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau conversație.

A. Metode expozitive:

Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent.

În predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate şi mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic şi le dă un exemplu de exprimare elevată. Unii pedagogi moderni aduc critici acestei metode susţinând că nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare, solicită memoria elevilor, se bazează pe autoritatea profesorului, etc. În predarea adevărului revelat, profesorul de religie va folosi expunerea şi variantele ei, ţinând cont şi de faptul că această metodă a fost folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos, în activitatea Sa învăţătorească.

1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Întrucât unul dintre scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios-morale, povestirea urmărește, în același timp, să-i conducă pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor.

Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei:

a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii religioase;

b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;

c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă impresioneze mai profund pe elevi;

d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc).

În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor etc, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor. Exemplu: În lecțiile despre monahismul românesc și rolul mănăstirilor în viața și cultura poporului român, profesorul poate povesti viața Sfântului Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale în țara noastră. Se pot folosi: icoana Sfântului Nicodim, imagini cu mănăstirea Tismana, cu peștera unde a locuit, cu racla unde se află moaștele sale.

2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.

Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:

a) să se bazeze pe intuiţie;

b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;

c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;

d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.

În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.) care prezintă obiectele sau fenomenele care se studiază. În paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, găsim nenumărate descrieri: descrierea potopului în Vechiul Testament, descrierea Sfântului Ioan Botezătorul, a lui Zaheu, în Noul Testament, descrierea luminii necreate de către Sf. Grigorie Palama, etc.

Exemple:

1) În lecțiile referitoare la evenimentul intrării Domnului în Ierusalim, profesorul poate descrie imaginea Ierusalimului din vremea Mântuitorului, folosind harta Ierusalimului Noului Testament și a Palestinei Noului Testament.

2) În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, profesorul poate folosi descrierea caracterului religios-moral al Sfântului Sava Gotul, folosind scrisoarea trimisă de Biserica din Gothia Sfântului Vasile cel Mare.

3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Explicația poate avea deci caracter teleologic, scopul ei fiind îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor.

Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul respectării și aplicării acestora în practică. În acest caz, explicația are două funcții care trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă.

Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și aplicarea lor. Fără funcția formativă, educația morală nu se poate realiza.

Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;

b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;

c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;

d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;

e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;

f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este descrierea literară sau naraţiunea.

În Vechiul Testament sunt explicate numele de Adam și Eva, apoi pe parcursul unor întregi capitole din Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care trebuie să le țină, cât și consecințele respectării sau nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul explică poruncile Decalogului din perspectiva spirituală a Noii Legi, postul, rugăciunea, milostenia, etc. Adeseori El explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le înțelegeau. Explicația apare și în convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În Actul martiric al celor trei surori, Agapi, Irina și Hiona, sunt explicate numele lor de botez (Agapi = Iubirea, Irina = Cea pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada).

Exemple:

1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica cuvântul slăbănog, înțeles de copii ca sinonim cu slab.

2) Atunci când profesorul va vorbi elevilor despre post, va explica necesitatea postului, rolul postului în viața creștinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, și va da exemple de oameni care prin post au biruit ispitele.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev (conversația, problematizarea).

Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi elevi se transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt.

Conversaţia este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate desfăşura şi în afara orelor de religie, sub forma conversaţiei individuale – de la om la om, atunci când elevul sau profesorul o solicită.

Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia pe o cale numai de el ştiută (este singurul dezavantaj al metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse.

Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:

a) frontală (adresată întregii clase);

b) directă (adresată unui elev anume);

c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce crezi?”);

d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);

e) imperativă (se formulează o cerință categorică);

f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în seamă în acel moment).

Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de cerințele legate de conţinutul şi forma pe care acestea trebuie să le aibă, şi anume:

a) să fie formulate precis;

b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;

c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;

d) să fie accesibile şi variate;

e) să conţină un singur enunţ;

f) să se refere la materia predată;

g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;

h) să fie formulate într-o ordine logică;

i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită două răspunsuri diferite);

j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi prezentarea răspunsurilor, profesorul va urmări ca elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească următoarele cerinţe:

a) să fie complete, clare şi precise;

b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;

c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;

d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

În timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută corespunzătoare, care să-l ajute pe elev în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul:

a) nu va pune întrebări "cursă";

b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;

c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;

d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;

e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.

Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă.

a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi în fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.

b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Această metodă solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.

c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor etc. Pentru reușita acestei metode este necesar ca elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Dezbaterea sau discuția colectivă este condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.