Definirea si rolul evaluării

Definirea si rolul evaluării

I. Definirea evaluării:

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului.

Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.

Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica)

(Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. Verbul “a evalua” poate fi asociat cu alte verbe, cum ar fi: a aprecia, a constata, a judeca. În spectrul larg al activităţilor didactice evaluarea constituie o componentă esenţială. Evaluarea educaţională este activitatea didactică prin care se măsoară randamentul şcolar;

b) Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă. Apreciem că în cadrul religiei evaluarea are mai multe faze. Într-o primă fază evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor, într-o a doua fază se impune motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare. În faza a treia, elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii. Punctul culminant al evaluării - într-o a patra fază - îl constituie etapa în care evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;

c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate.

Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare.

Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Măsurarea consecinţelor instruirii constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare.

Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;

d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de a pleca într-o călătorie mai îndepărtată chemând la Sine zece slugi ale Sale, le-a dat zece mine (unitate monetară de aur sau argint), poruncindu-le să negustorească cu ele până ce va veni, în vederea înmulţirii lor. Chiar dacă au primit un dar identic rezultatele au fost diferite. La întoarcere stăpânul a răsplătit fiecăruia după rezultatele obţinute. În alt context (pilda talanţilor, Matei 25) descoperim că uneori darurile sunt diferite: unu, doi, cinci talanţi. Evaluarea (judecarea, aprecierea) chivernisirii lor se va face pentru fiecare după darul primit. În cadrul orelor de religie ucenicii primesc acelaşi dar, adică învăţătura religioasă;

e) La religie evaluarea are un specific cu totul aparte. Pentru profesorul de religie, evaluarea are o funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru pentru activitatea fiecărui dascăl. Important este ca la religie să fie vizată cu precădere partea formativă şi pragmatică a evaluarii. Spre exemplificare, dacă în conformitate cu Programa Analitică în vigoare, la clasa I, printre alte conţinuturi este şi acela al rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a altor rugăciuni, evaluăm nu doar faptul că un elev a învăţat Tatăl nostru şi rugăciunile predate, ci mai ales observăm dacă aceste rugăciuni sunt rostite de către elevi seara şi dimineaţa, precum şi în alte momente adecvate. La clasa a II-a, programa analitică propune printre altele şi noţiuni de morală creştină (familia creştină, iubirea părinţilor). În cadrul evaluării este imperios necesar ca profesorul de religie să observe dacă în urma lecţiilor predate, elevii sunt mai conştienţi de iubirea datorată părinţilor, precum şi de responsabilitatea şi datoriile ce urmează a fi îndeplinite în cadrul familiei.

 II. Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât funcţii cu caracter social cât şi pedagogic.

Scopul fundamental al evaluării este acela de diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice, precum şi de reglare a activităţilor şcolare; totodată, evaluarea oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului precum şi a cunoştinţelor de specialitate şi de didactica specialităţii. Când se pune problema unei judecăţi de evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o metamorfozare sau o evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? Majoritatea cadrelor didactice – apreciază Constantin Cucoş – recunosc că “simpla cumulare de date nu constituie încă o evaluare”;

b) Exigenţele evaluării:

În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să fie realizate în consens cu o serie de exigenţe:

1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate. La religie, spre exemplu, evaluăm modul în care elevii şi-au însuşit noţiunile legate de statornicia în credinţă. Statornicia în credinţă presupune de la sine şi practicarea credinţei, adică participarea cu regularitate la serviciile religioase ale Bisericii. Chiar dacă elevii vor fi capabili să dea răspunsuri adecvate cu privire la statornicia în credinţă, profesorul de religie se va interesa dacă aceştia participă cu regularitate la slujbele religioase;

2) Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. Elevii din diferite comunităţi, în general, au cam aceleaşi competenţe şi capacităţi intelectuale la nivel de clasă (de vârstă), dar nu îşi manifestă şi asumă întotdeauna responsabilităţile sub aceeaşi formă;

3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice concrete. În anumite perioade ale anului şcolar profesorul poate realiza evaluarea şi în cadrul unor activităţi extraşcolare, spre exemplificare, în perioada posturilor, la orice nivel de clasă profesorul îi poate consilia pe elevi în vederea participării la Taina Spovedaniei, şi totodată poate să-i însoţească pe elevi la Biserică în vederea mărturisirii şi împărtăşirii lor cu Sfintele Taine;

4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev care este catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă în această situaţie. Utilizarea etichetelor comportamentale poate avea efecte negative imprevizibile;

c) Aspectele evaluării:

Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel:

1) a şti punctul de plecare;

2) a şti ce se cere;

3) a şti cum să măsori progresul;

4) a şti unde te afli în fiecare moment;

5) a percepe ceea ce este realizabil.

Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.

a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Prin calificative şi note se apreciază nivelul elevului, progresul pe care l-a făcut şi locul lui în ierarhia clasei.

b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară. Pe plan mondial sunt folosite mai multe sisteme de notare: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I. Notarea, indiferent sub ce aspect, constituie un stimulent puternic pentru elevi cu condiţia să fie făcută în mod obiectiv şi întărită de aprecieri favorabile. Orice eroare în notare îl compromite pe profesor şi totodată, produce dezinteres din partea elevului.

c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea profesorului.

Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare:

1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful clasamentului, dar şi cei slabi).

2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o despre capacităţile sale).

3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).

4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul ori sfârșitul semestrului).

5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).

6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

Diminuarea erorilor în notare este necesară şi posibilă prin însuşirea de către profesor a unui comportament profesional şi docimologic în acelaşi timp riguros şi maleabil care să faciliteze corelarea mai multor metode în vederea reducerii şi chiar a eliminării erorilor de notare. La religie credem că notarea trebuie să fie mai nuanţată. Sunt unele voci care susţin eliminarea notării la religie. Aceste opţiuni nu trebuie neapărat contestate, în schimb nu trebuie ignorată nici psihologia copilului, care se simte bine când ia o notă bună şi mai mult decât atât, aşteaptă să fie notat.

Remarcăm uneori şi tendinţa de a stăpâni elevii prin ameninţarea cu acordarea unor note mici. Dacă se întamplă acest lucru este grav. Profesorul care a ajuns să practice acest obicei este lipsit de tact pedagogic. Fără a bagateliza notarea la religie, credem că este binevenită notarea mai generoasă în virtutea iubirii şi a îngăduinţei creştine. În fiecare caz de notare, profesorul urmează să facă aprecieri, întăriri, lămuriri asupra aspectelor pozitive şi negative ale răspunsurilor. Comunicarea notei se face cu promptitudine fără ca profesorul să fie enigmatic. Chiar şi în cazul unor răspunsuri modeste profesorul trebuie să dea dovadă de înţelegere şi echilibru, aşa cum preotul în scaunul de mărturisire dă dovadă de înţelegere şi de compasiune.

În cadrul evaluărilor elevii vor fi atenţionaţi că faptele noastre, fie bune, fie rele sunt evaluate, apreciate şi răsplătite în ultimă instanţă de Dumnezeu. Judecata particulară şi cea universală constituie o formă desăvârşită de evaluare.