Autocefalia si
ridicarea la rang de Patriarhie
1. După unirea din 1859, Alexandru
Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic pentru
înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”,
decret ce prevedea „independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate
bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina”.
Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea autocefaliei Bisericii s-a lovit
însă de opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales după
promulgarea în 1863 a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor
închinate Locurilor Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea
regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a adoptat „Legea organică pentru alegerea
mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a constituirii Sfântului
Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi
mitropoliți, de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon
al Munteniei – avea încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6 episcopi:
3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din București, și 3 de
la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași. (Legea avea însă o
mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea
ierarhilor era încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului
Sinod și din toți deputații și senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și
monahal). Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI
despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns,
ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul
mitropolit primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al
III-lea în vederea recunoașterii autocefaliei, dar acesta se opune. În
martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma
Legii sinodale, care cerea ridicarea
mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei
Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a
sfințit pentru prima dată la București Sfântul și Marele Mir. Ca urmare,
patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare
patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări.
Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să
întocmească un răspuns documentat, în care să se sublinieze din nou dreptul
Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Acest răspuns, în care se arată,
printre altele, că din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui Mir o poate
săvârși orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca
Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei
cu Patriarhia de Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei
Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe temeiul istoriei noastre române, pe
temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității Statului Român și al
demnității națiunii române, Sfântul Sinod român declară sus și tare că Biserica
Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot cuprinsul teritoriului
României și nicio autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune
ceva”; în același timp se arată că, apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a
ne despărți de întregimea Bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine
bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit de
la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh
ecumenic, Ioachim al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic
Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin care îi aduce la cunoștință
proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei,
potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV
răspunde la 25 aprilie 1885,
arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe
care o recunoștea ca autocefală.
S-a dat, în aceeași zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10
membri ai Sinodului patriarhal, în care se spune: „Așadar, după ce am deliberat
cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă din România să fie și să
se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală,
administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe
Î.P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa
administrație internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul
Bisericii Ortodoxe (...), pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot atunci s-a
comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească.
La 23 aprilie 1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a
intrat în componența Bisericii Ortodoxe Române. La 1 ianuarie 1920 este
înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române un transilvănean,
episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire.
În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia
se va alege
o comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare
și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic
al lui Andrei Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania
timp de 50 de ani. Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia
la 6 mai 1925 au fost
promulgate “Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.
6.
Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii noastre,
care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor
propuneri ce s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în
Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis
o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea
Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică recunoaște ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu
nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod
al Patriarhiei de Constantinopol.
7.
La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura
și înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 –
1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 – 1948), Justinian
Marina (1948 – 1977), Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986 –
2007). 8. Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, Biserica Ortodoxă
Română, organizată ca Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din
patriarh ca președinte, din mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în
funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa Congresul
Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3
clerici și 2/3 mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul
Central Bisericesc pentru probleme administrativ-culturale (format din 15 membri,
în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru probleme economice (formată
din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ deliberativ
Adunarea Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași
proporții), iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. La protopopiate exista o
Adunare protopopească, iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ Adunarea
parohială, iar ca organ executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și
mitropoliții erau aleși de către Congresul Național Bisericesc împreună cu
Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din Transilvania se alegeau de
către Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de
chiriarhul locului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu